Zilele astea am inceput sa imi pun o
problema pe care orice om si-o pune probabil la un anumit moment in
viata lui . Daca iubesc oamenii sau nu . De regula e un soi de
sentiment difuz creat de cultura europeana, care, in pofida a ceea ce
simti in mod natural, tinde sa-ti controleze viata . Se presupune ca
trebuie sa-ti iubesti semenii . Este porunca divina . Dar ce faci
cand resursele de iubire seaca? Sa minti? Sa te prefaci ca ii iubesti
cand singurul lucru pe care ti-l inspira e doar o greata profunda si
dorinta de a evita orice contact cu ei?
Nu o sa insist asupra motivelor care
m-au facut sa ma gandesc la asta . Sunt personale si vorbind despre
ele nu ar sluji la nimic . Despre ce simt nevoia insa sa vorbesc este
sentimentul de dispret si dezgust pe care oamenii au inceput sa il
trezeasca in mine . De la o vreme ii privesc ca pe niste anomalii ale
realitatii si uneori imi doresc sa ma fi nascut broasca raioasa, sa
fi fost un bolovan sau o baltoaca . Orice altceva afara de om . Mi-e rusine ca fac parte din aceasta specie odioasa
care spurca tot ce atinge, suprasaturata de violenta, ura, dorinta de
razbunare, obsesii sexuale, prefacatorie, cabotinism, ipocrizie,
vanitate si stupiditate . Mi-e ingrozitor de rusine ca sunt om .
Poate ca fiecare detine ceva pentru
care merita sa fie iubit . Dar ce faci cand nu mai poti vedea acea
raza de lumina pe care ar trebui sa o purtam cu totii in noi? Ce faci
cand te trezesti in bezna totala si in orice directie ai merge
gasesti doar neant?
Evident eu sunt anomalia . Si daca nu
imi pot respecta obligatia de a iubi pot sa ma duc dracului in fond .
Pentru oamenii ca mine acolo este locul potrivit . Dar ma intreb cum
o sa deosebesc iadul de realitatea in care traiesc acum ? Oare iadul
inseamna doar tortura, chin, scrasnetul dintilor sau toate astea nu
sunt de fapt decat manifestarile firesti ale oamenilor care nu mai
pot iubi? Si de fapt asta este lucrul cu adevarat important?
Evident oamenii au ramas la fel . Nu
sunt nici mai buni nici mai rai ca altadata . Ce incepe sa se stinga
treptat este dragostea pentru mine insumi . Nu in ei dispare lumina
ci in mine .
Cateodata imi amintesc de cartile
citite sau de muzica si imi spun ca si cei care au facut lucrurile
astea au fost tot oameni si revin la ganduri mai bune . Dar e
suficient sa deschid o carte de istorie ca sa imi dau seama ca nu
exista nici o speranta . Oare a existat vreodata o lume cu adevarat
buna?
No comments:
Post a Comment