Ieri

M-am gandit la ceva. Nu stiu daca este adevarat, sau macar demn a se vorbi despre asta, insa nu pare ca m-as putea opri de la aceasta. M-am gandit putin la suferinta si la neputinta noastra in fata ei. M-am mai gandit la faptul ca nu am fi stiut despre ea daca undeva in trecut nu ar fi existat rai. Acel loc si acea stare perfecta, lumea fara trecut si fara viitor, lumea cu care ne identificam in totalitate, acolo unde istoria nu isi mai are rostul pentru ca trecutul este doar o parte vie a prezentului. Nu existau nici intrebari nici dorinte caci aveam totul si in cel de langa noi ne recunosteam fara putinta de indoiala. Daca nu am sti de toate acestea, lucruri intamplate in urma cu multa vreme, lucruri a carei memorie o pastram, nu am mai suferi. Cum sa mai suferi cand suferinta e o stare naturala si nu stii de nimic altceva? Suferi tocmai pentru ca stii bine ca lucrurile pot fi perfecte, ca fericirea nu mai exista pentru ca nu mai exista nici moduri de a ne raporta la ea, ca lumea din care faceam parte era in noi insine si nu era nevoie de fapte pentru a ne masura viitorul. Acesta era in noi. Acum, cazuti fiind din starea de bine absolut ne purtam urat unii cu altii parca pentru a ne face in ciuda, a ne schimonosi intr-o oglinda pe care am strambat-o pentru a nu ne mai vedea adevaratul chip. Retraim vesnic aceeasi greseala de care ne este frica dar pe care nu ne putem impiedica sa o tot repetam. Poate ca sunt ganduri prea mari pentru mine. Cine sunt eu in fond sa ma gandesc la rai si la suferinta si sa mai am si obraznicia de-a vorbi despre asta. Sunt doar un Ionescu oarecare pe care il asteapta o permanenta zi de maine si care a aflat despre bine din povestirile altora. Dar gandul mi-a parut curat, ca si cum ar fi fost mai important decat persoana mea asa ca l-am spus.