Una din soluțiile de a scăpa de vinovăție după un rău făcut altui om
este să-l consideri animal. În felul ăsta ai participat doar la o
distracție inocenta. Dacă în alte epoci putea fi invocată ca scuză
ignoranța, astăzi nu mai e posibil. Cine știe să citească, poate
deschide o carte de biologie. Iar dacă și-ar cerceta propria cultură, ar
afla mai multe despre om decât și-ar dori. În cazul în care nu s-a
dumirit, s-ar putea cerceta pe sine. Dacă află acolo un om, probabil că
se va simți vinovat.
O alta cale este aceea de a te considera și pe
tine, cel cu răul, tot un animal. Ceva ce ar putea suna ca în proverbe,
sau mai nou, ca în cărțile de biologie de care am mai vorbit: leul care
mănâncă maimuța, peștele cel mare înghite pe cel mic, păianjenul care
prinde muște. Și acest mod de a pune problema e riscant pentru că se poate
dovedi că răul nu a fost făcut unui animal ci unui om, și, după cum se
știe, omul este deasupra tuturor animalelor.
Mai exista varianta
vânătorului care pleacă la vânătoare, și, prins complet de aceasta
îndeletnicire străveche, rănește sau ucide alt om. O judecată dreaptă ar
limpezi lucrurile.
Nota de față nu e pentru cei care cunosc bine
diferența dintre om și animal, dar continuă dintr-un motiv sau altul să
își trateze semenii ca pe animale. Până la ei nu ajunge ceea ce eu pot
scrie.