Privire in trecut

Ma gandeam la secolul trecut, din care am apucat si eu vreo treizeci de ani . A ajuns pana la mine prin cultura, dar l-am si trait, i-am trait realitatea de zi de zi cu ce-a avut ea de oferit . Cu o mare tristete meditam la asta, ca la un timp irosit .  Fara sa am pretentia ca le stiu pe toate, sau ca sunt in situatia de a judeca ce-au facut inaintasii mei, cred ca as putea sa asez asupra lui si perspectiva mea .
Am avut atunci impresia ca lumea s-a impartit in doua tabere opuse uneia alteia . Cel putin in aparenta, unii asezau ideile deasupra oamenilor, si folosindu-se de ele isi administrau partea lor, iar ceilalti asezau oamenii deasupra ideilor incredintandu-si existenta acestui lucru. In mod real cred ca toti s-au lasat in seama ideilor, si le-au pus in practica obsesiv si fara discernamant . Nici unii nu au bagat de seama ca lumea s-a schimbat, ca rolurile se redistribuie din afara vointei lor, in functie de criterii ce par fara noima .
I-as asemana unui actor ramas singur, jucand singura piesa pe care o stie, in fata unui public imaginar . Un om spunand replici in gol, pe o scena parasita si de personajele dramei, si de actorii alaturi de care jucase multa vreme, dar si in absenta publicului care da sens oricarei piese de teatru . Cu totii au plecat unul cate unul, in lumea imaginara din care venisera, cautandu-si alte slujbe ori alte moduri de petrecere a timpului liber. El nu a plecat. Isi aude replicile, si probabil singura sursa de bucurie este amintirea momentului cand vorbele spuse acolo insemnau ceva, cand starneau ropote de aplauze si imbratisari entuziaste, cand aduceau inaintea sa  aprecierea semenilor si o cariera de succes .
Daca ar fi sa incerc o clasificare, una ce ar tine de lumea teatrului, as identifica trei tipologii ce ne-au marcat trecutul .
Actorul ce crede cu putere in virtutile monologului, tinandu-si discursul in aceeasi sala, incapatanandu-se sa sustina, cu un entuziasm transformat de multa vreme in sminteala, ca singurul interesant din aceasta lume este el .
Apoi celalalt, cel cu idei fixe . Cel care si-a imaginat ca poate sa lase pe scena un megafon in locul sau, legat in culise la o placa zgariata de patefon, in fata unui public incremenit de frica.  Acolo nu exista decat usa pentru intrare si se deschide doar inauntru.
Ultimul, nu cel din urma, acela care-si imagineaza ca poate face pe toata lumea ca el, luand ostatici actorii si obligandu-i sa repete cu totii o singura replica, doar cea pe care el o intelege din toata piesa.
Daca acestia ne-au fost "parintii", si inca isi revendica acest rol, atunci poate nu ar trebui sa se  intrebe de ce copii lor sunt astazi asa cum sunt, de ce nu mai e nimic de inteles sau familiar in lumea ce s-a ivit, parca dintr-o data, inaintea lor . Dar poate ca raspunsul cautat nu se mai afla pe scena ci in public, un public pentru care spectacolul a capatat alte intelesuri care cer si alte manifestari.