Nu ma pricep aproape deloc la fotbal. De regula am incercat sa ma feresc de subiecte ce intra intr-un fel sau altul  pe agenda publica si starnesc pasiuni vecine cu nebunia. Totusi, cand eram copil, urmaream si eu meciurile difuzate pe atunci. Erau cele din campionatul national la care lumea se uita fara mare pasiune, dar cu mare atentie. Poate si din cauza ca fiecare meci putea lansa o vedeta sau o echipa intreaga spre succes. Asta contand desigur intr-o ierarhie a fotbalului care mi-e total straina. Poate ca totul se indrepta spre victoria intr-un campionat european sau mondial unde milioane de oameni stau cu respiratia oprita urmarind o faza sau alta. Nu ma intereseaza nici acum aceasta lume a fotbalului, asa cum nu ma interesa nici in copilarie. Probabil ca unul din motivele care a contribuit la distanta pe care am pus-o intre preocuparile mele si acest sport e o scena de o stranie violenta pe care am urmarit-o in direct in urma cu vreo 20 de ani. M-a facut sa ma gandesc atunci, ca si acum, ca fotbalul este ceva mai mult decat niste oameni foarte bine platiti care alearga dupa o basica de piele umpluta cu aer. Sunt sigur ca s-a vorbit foarte mult de faza, au fost identificati vinovatii si precizate vinovatiile, deci este un subiect care nu mai prezinta nici un fel de interes. Nu am urmarit traiectoria intamplarii pentru ca mi-ar fi fost prea jena sa ascult explicatiile indiferent daca erau adevarate ori false. Deasemnea nu ma intereseaza catusi de putin nationalitatea, apartenenta politica sau chiar numele jucatorilor implicati. Ceea ce a ramas intact este senzatia aceea de claritate a faptului consumat. In sensul cel mai rau. A unui gest care depasea total regulile jocului si pe cele ale bunului simt, si pana la urma orice fel de reguli. Pentru a se consuma in mod absurd in fata a milioane de spectatori nepreveniti, care doreau probabil sa urmareasca un meci de fotbal nu unul de karate, turca ori box.
Scena s-a petrecut la 1982 FIFA World Cup  si timpul scurs de atunci nu a facut decat sa adanceasca incertitudinile mele fata  de ceea ce se vede si ceea se intampla cu adevarat.

Fundatura

Ati mers vreodata alaturi de un grup indreptandu-va spre...undeva? Un grup mai mic, mai mare, nu prea conteaza. Ma gandesc totusi ca un grup poate contine minim trei persoane. Si daca nu tin cu totii pasul este evident ca se destrama. Evident grupul e de obicei purtat de un obiectiv anume. Doar in filmele lui Bunuel oamenii merg la pas in linie spre nicaieri, fara sa discute intre ei si cu o determinare bolnavicioasa si straina de omenesc. Dar Bunuel exprima o pozitie suprarealista unde lucrurile fara inteles fac parte din normalitatea diforma a oniricului.
Dar mergand asa prin oras, alaturi de un mic grup de amici e important sa stabilesti un ritm. Pe drum se formeaza mici "bisericute", se incing discutii. Si pas dupa pas, avansand spre obiectivul propus, timpul pare a trece mai usor. Si daca tii ritmul fara sa obosesti prea tare, atunci lucrurile decurg normal.Dupa palavrageli mai mult ori mai putin interesante ajungi impreuna cu toata lumea acolo unde ti-ai propus si drumul pana acolo va fi imediat uitat, in cazul in care te-ai gandit la el pe parcurs.
Mai exista si cazuri nefericite pentru acest parcurs. Cand tipul care impune ritmul e cu picioare lungi, privire fixa, si tu mergi alaturi de cei care ii datoreaza ceva. Iar locul unde individul se grabeste e o casa de toleranta unde el are o datorie, loc cunoscut in tot orasul ca rau famat. Destinatie care risca sa-ti intrerupa normalitatea stiuta pentru totdeauna. In cazul asta probabil ca vei face un sprint sustinut incercand sa-ti ascunzi gafaielile, eventual afisand o expresie impasibila, fumand tigara pana la filtru si aruncand-o cu sete pe asfalt alaturi de un scuipat, schimband doar vorbe suierate cu partenerii de drum. Scalambaindu-ti fata de tine autenticele sentimente pentru a nu fii nevoit sa-ti accepti dezgustul si frica.
Evident poti sa zici  trecand prin fata  locurilor unde ai copilarit "pa oameni buni eu o sa-mi petrec seara asta in alta parte". Picioarele lungi or sa se incrunte la tine, iar  ceilalti, tarati de constiinta incarcata si de buzunarul gol se vor uita urat, iar cu putin noroc "alta parte" se va transforma in realitate iar maine pentru tine va insemna altceva decat pentru partenerii tai de drum. Poate tot ceva rau, poate te va calca o masina, poate vei cadea intr-un canal sau poate te va musca o vipera. Dar destinatia ta se va fi schimbat si picioarele lungi isi vor fi pierdut puterea cu toata expresia lor incruntata. Si apoi poate ca in timp ce veninul ti se raspandeste prin vene, fosta ta iubita cu care n-ai mai vorbit din adolescenta te va vedea intins pe caldaram si va declara ca te iubeste ca atunci cand te-a intalnit prima data cu tricoul negru pe care scria ceva cu alb. Sau poate din masina care te-a lovit va cobori o frumusete de femeie care te va duce la spital fascinata fiind de chipul tau indurerat si demn. Sau poate ca din canalul in care ai cazut plin de mizerie si duhoare vei putea privi ca la o revelatie spre stelele ce-i ghidau pe marinari in vremurile vechi, gandind astfel la trecut ca la un lucru drag. Lucru ce are toate sansele sa te duca undeva, altundeva decat fundul de canal unde ai ajuns urmand orbeste niste picioare grabite.



http://www.youtube.com/watch?v=QZfCoTvbXXc

Poluare

In urma nu cu multa vreme observam un anumit tip de mentalitate ce urmarea cu luciditate faptele intamplate cu intentia clara de a gasi vinovatii. O gaseai mai ales in serialele americane de duzina unde totul era foarte clar, ticalosul avea si mutra de ticalos iar singurul lucru decent care se putea intampla era ca acesta sa fie livrat justitiei. Ma mai uitam si la teribilele dezastre ecologice din ultima vreme. Unele cauzate de natura si poate de o neglijenta umana nepermisa, altele facute cu buna stiina de indivizi complet dezinteresati de alte lucruri decat propriile obsesii. Poate goana dupa profit, poate idei care le-au intrat in cap si nu si-au mai gasit loc de iesire decat ca probleme pentru altii sub forme poluante. Probabil ca vinovatii au in aceste cazuri nume si identitate, faptele lor sunt cu siguranta penale si foarte prost ascunse dupa tot soiul de legi diforme. Iar daca nu poti prinde si judeca un cutremur sau un taifun exista cazuri in care distrugerile  si suferinta provocata au strans lipite de ele un vinovat ori un grup de vinovati . E cat se poate de decent se pare sa mori inecat in cianuri si gaze toxice dar important e sa nu mori de cancer dupa o viata de fumator inrait. Desi internetul e suprasaturat de pornografie lumea inca se uita cu indecente priviri la rochiile decoltate ale divelor. Nu ii pasa nimanui de miliardele de tone de deseuri depozitate alandala dar se vor gasi destui sa-ti faca reprosuri severe cu privire la scobitul in nas ori la scuipatul pe caldaram. Intr-o lume superspecializata si  lupta impotriva ticalosiei e clar impartita. Si trebuie sa recunosc sarcina imposibila a individului care ar porni un razboi impotriva tuturor ticalosilor. Superman ne priveste zilele astea neputincios si se gandeste probabil ca asta nu e totusi planeta lui. Sau poate ca exista cate un supraom pentru fiecare ticalos. Asta e si motivul pentru care care atat de multi scapa nepedepsiti. Sau poate ca e o lume care nu-si accepta sfarsitul, care refuza sa moara cu demnitate asa cum macar o perioada a reusit sa traiasca.

 Imaginea este luata de pe site-ul Deviant art, adresa aici:
http://hitotsumami.deviantart.com/art/Superman-Blackest-Night-384336632

Civilizatia fundului

Urmarind falsele dezbateri de zilele astea despre legi din ce in ce mai aberante si mai imposibil de aplicat fara dezastre majore in toate domeniile m-am gandit la ceva. La faptul ca asistam la o revolutie. Nu la cea de care manifestantii din strada fac atata caz, si care lupta atat de frumos si elegant deocamdata, nici a taranilor revoltati din zonele afectate de aceste legi fara noima. Ci cu o revolutie pornita de sus in jos. A puterii care a corupt ce a putut corupe iar cu restul de oameni ramasi a hotarat sa aplice forta intr-un mod atat de copilaresc si radical incat te intrebi fara mare curiozitate cum arata personajele in carne si oase care genereaza astfel de intamplari si cam care e reactia lor omeneasca urmarindu-si propriile conceptii puse in practica.Probabil ca vei observa ranjete, crize de ras isteric, zambete pline de subintelesuri, gesturi plictisite si repetitive sau figuri impasibile gata sa izbucneasca in abrupte crize de nervi. Dar asta e fara importanta.
Aceasta guerilla cu aparente de legalitate purtata tot cu legi, care de care mai stramba si mai fara noima, urmareste desigur un scop. Radicalizarea societatii  si justificarea perfecta a interventiei brutale. Lucru pe care il  face sau il va face oricum.
Revolutionarul de astazi nu mai poarta basca si kalasnikov ci costum si cravata, iti zambeste usor pervers din poze de grup si se bucura in fiecare moment al vietii lui ca nu este de cealalta parte.
Nu e prea mare lucru de spus in fond. Prostiile apar mult prea rapid, si probabil ca la capatul fiecarei prostii se afla o vointa si o persoana ori un grup de persoane. Ca sa ajungi la ei insa trebuie sa treci printr-un zid compact de coruptie, lucru greu de realizat.
Probabil ca n-am ajuns aici intamplator. Urmarind canalele comerciale am observat ca in prim plan se afla de vreme buna fundul. Topaie, danseaza, se incordeaza, sclipeste. Nu mai conteaza cui ii apartine si cum a ajuns in prim plan. Ci doar cat de repede vom reusi sa inlaturam efectele pe care le-a produs acest actor cabotin prin aparitiile lui intempestive.

Sarmanul Neo

Doream sa incep o noua nota despre intimitate, probabil ultima. Dar m-am gandit ca nu isi mai are rostul. Oamenii nu se gandesc astazi la pierderea intimitatii ca la o forma de control absolut, ci doar ca la un prilej de socializare sau cel mult actul natural si binevoitor al unei administratii care ne vrea in fond si la urma urmelor doar binele.Care evita sa foloseasca informatiile ce le obtine impotriva cetatenilor.
Intr-adevar. Problemele pe care lumea le are de rezolvat azi sunt mult mai importante decat informatiile obtinute prin rapt si folosite de catre indivzi fara identitate pentru a-si atinge scopurile. Scopuri la fel de dubioase probabil ca si metodele utilizate in obtinerea lor. Deci nu o sa scriu despre intimitate. Doar o sa incerc sa prelungesc un pic scenariul unui film celebru. un film care a ramas si astazi la fel de popular, sau poate la fel de vizionat ca in momentul aparitiei.
Matrix e probabil si cel mai reusit blockbuster din ultimele decenii. Cu toate astea, personajul principal nu a starnit pasiuni ca alte caractere de film. Nu este simpatic, agreabil, placut sau macar admirat. Spun asta prin comparatie cu alte filme care au facut o stralucita "cariera". Cool Hand Luke e un simbol  pentru sfidarea autoritatii, Terminator puterea oarba ce urmareste un obiectiv cu toate resursele posibile, Big Lebowski un aiurit fumator de marijuana nimerit din intamplare intr-o situatie aparent fara noima, iar lista poate continua teoretic la nesfarsit.
Neo? Nimeni nu si-ar dori sa fie Neo. Nu cred ca exista citate celebre pe care cultura pop sa le fi retinut din discursul lui Neo decat probabil cel de la inceput in care spune "I'm nobody" aruncand asupra lui lumina corecta.
Apoi Neo are o sarcina teribil de ingrata.Trebuie sa salveze o lume care nu vrea sa fie salvata, ba dimpotriva, se va opune prin toate mijloacele oricarui posibil "salvator". Pana la urma a salva pe cineva inseamna a-l scoate dintr-o situatie grea si a-i oferi posibilitatea de a trai mai bine, mai frumos, mai demn. Sarcina teribil de grea pentru un nimeni de a carui existenta stiu doar cativa indivizi din tabere opuse. Si cu atat mai grea cu cat aparentele sunt pastrate iar toata lumea pare fericita.
In afara de faptul ca trebuie sa salveze lumea impotriva vointei ei, Neo mai are de luptat cu o serie intreaga de personaje psihopate care vor face tot posibilul sa-l distruga si care acolo unde se afla si Neo au putere absoluta.
Si dupa aceasta scurta prezentare as aduce in discutie un mic exercitiu de imaginatie desprins de viziunea pompieristica a Hollywoodului . Asa cum dealtfel par a spune si continuarile la Matrix, Neo ramane in viata din nefericire.
Exercitiul pe care il propun este o scurta privire in viata actuala a acestui nimeni contemporan . Niciodata nu a fost prea popular, deci nici macar de uitat nu are cine sa-l uite. Nu poate fi nici asasinat probabil pentru ca a capatat un rost intre timp. Evident un rost foarte indepartat de scopul initial, salvarea lumii.
In primul rand zilele astea Neo e supravegheat in permanenta. Se stie totul despre el. Desi a ramas om functiile lui sunt in Matrix cele ale unui program oarecare.
Are un mediu in care traieste ca orice om obisnuit, cu prieteni, apropiati poate o iubita, niste pasiuni si niste tendinte, poate un loc de munca. Pericolele la care e supus au ramas aceleasi ca la inceput, iar contextul generat de intamplarile prin care a trecut nu-l vor mai parasi niciodata. Sfarsitul care i se pregateste nu e decat o problema de de timp.
Mi-l imaginez ca pe un soi de panou cu multe slidere, butoane si indicatoare in mainile celor care folosesc tot ceea ce stiu despre el. La fel e si lumea din jurul lui. Fiecare zi e aranjata cu minutiozitate de o multime de ingineri de sistem pentru a obtine de la el lucruri folositoare unui individ sau altul.
Daca spre exemplu se doreste de la el eliminarea unui "program" se trage pana la capat sliderul cu intentii criminale. La fel se intampla cu parerile lui despre viata, filosofie, politica, "relatii interumane" sau mirosul de papadie.Pentru fiecare e cate un buton cu diferite gradatii si la capatul fiecarei decizii pe care o ia - o intreaga piramida de fapte se rastoarna in Matrix. Il cred suficient de inteligent sa inteleaga situatia in care se afla dar nu suficient de inteligent ca sa scape de ea.
Asa ca asista neputincios la felul in care aproape orice tip de relatie umana pe care o traverseaza e maimutarita caricatural prin aranjamente minutioase de culise, cum fiecare fapta pe care o savarseste devine irecognoscibila in mainile altor "ingineri" maestri in interpretari sau cine mai stie cu ce specializare perversa.
In afara de asta Neo nu e un tip charismatic. E strain de toti desi incearca cu eforturi vizibile sa inteleaga ce i se intampla si sa se adapteze. In afara felului in care e prezentat in anumite situatii limita, Neo ramane un inadaptat blocat intre universuri de neinteles, o victima sigura.Pentru miile de profitori ce vad o situatie ce poate fi exploatata, pentru fanatici sau nebuni ce inca il cred poate vreun salvator, pentru toti cei care stiu de situatie si vad in ea un prilej sa se salte sau sa aduca in favoarea lor cele ce se intampla.
Dar cui ii pasa? In fond asta e dobitocul care s-a crezut salvatorul lumii.
Ca sa nu inchei nota in mod atat de pesimist agentii vor astepta probabil ceva mai ingrijorati noul "target". Care cine stie? Poate chiar va reusi sa salveze lumea, ii va lua pe agenti, ii va baga intr-un sac si-i va duce direct in iad trantind cu putere si bolovanul de la grota.

Vorbind despre prostie

Fiind un subiect atat de mediatizat, m-am gandit sa-l atac si eu. E la moda, si a ataca prostia si prostii te face sa pari destept. E deasemenea un topic foarte dificil cu care ar trebui sa umbli cu mare grija. De ce spun asta? Categoria prostilor, fiind atat de larga, raspandita si fara ihibitii iti poate aduce nenumarate neajunsuri. Iar tu cel destept, care privesti lumea cu superioritate catarat pe cine stie ce prostie, o sa iesi din situatie cu hainele mototolite.
Pe mine nu ma deranjeaza prostia altora. Din punctul meu de vedere prostia este un neajuns doar pentru prost. El este singurul saracul care sufera, singurul care indura sarcina propriilor limite. Oamenii care nu inteleg ce li se intampla, care nu stiu ce fac dar continua sa faca, cei care vorbesc fara inteles sau noima, cei care nu inteleg in ce situatie se afla, sau cum sa ajunga la ceea ce isi doresc imi inspira mai degraba mila si compasiune. Uneori sunt oameni buni, si a-i ajuta intr-un fel ori altul e un privilegiu. Alteori sunt canalii, si acestia starnesc mai degraba spaima decat mila, iar ignoranta lor ii duce adeseori in situatii carora nu le mai pot face fata. Cu riscul de a lucra la un autoportret, recunoscandu-ma in unele din ipostazele pe care le-am descris mai inainte, o sa continui totusi nota. Dincolo de toate astea, prostia, nedublata de agresivitate sau rautate, trece neobservata.
Poti sa educi un prost, astfel incat viata lui sa devina mai usoara si mai placuta, sa-l ajuti, sau sa-l lasi pur si simplu sa moara de singuratate, omorat de boala sau de o calamitate naturala. Ori, daca nu ai aptitudini de invatator, il poti ignora, vazandu-ti de egoismul tau. Doar nu e nimeni responsabil cu prostia. Ce poti face este ai grija ca prostii sa nu se afle in anturajul tau sau in ierarhie, asta ca sa fii sigur ca ai o viata mai buna decat a lor.
 Nu o sa vezi un prost vorbind despre valoarea educatiei, despre importanta de a inlatura ignoranta sau despre ajutorul legitim pe care orice prost il merita. Si de fiecare data cand il auzi vorbind de aceasta ar fi fost de preferat sa-i asculti tacerea.
Ca sa inchei aceasta introducere in ceea ce priveste intelegerea mea asupra prostiei as adauga un proverb cat se poate de actual care spune simplu si pe intelesul tuturor: "Prostul nu e prost destul pana nu e si fudul".
 Iar de aici intri in alta lume. In lumea prostului care ocupa un loc pentru care nu e potrivit. Omul care habar nu are ce face dar toti cei din jur ii cer sfatul, il consulta in diferite privinte sau ii fac poze, il aduc in discutiile lor si ii ofera cel mai bun loc la masa unde este invitat. Iar prostul vorbeste in continuare, spune ce crede, cum i-a fost copilaria, cu ce greutati s-a confruntat cand era beat, ce placut e sa fii imoral si sa nu observe nimeni, ce frumos e cand nu ai absolut nimic de spus dar e plin in jurul tau de oameni ce te privesc cu interes. Povestind despre lucruri ce nu intereseaza pe nimeni in timp ce toate privirile iti masoara bustul, sau dansand la un parastas pentru ca esti in centrul atentiei, ori doar strambandu-te stirb la o oglinda care nu te mai place in timp ce universul te admira...o parte a lui macar.
Asa ca lumea ta de prost devine interesanta. Da, undeva in adancurile fiintei stii prea bine ca esti un imbecil, stii ca esti incompetent, corupt si ticalos. Dar cum sa aduci asta in prim plan cand oamenii din jur iti vorbesc atat de frumos. Cand in loc de tapet ai fototapet cu catelusi nevinovati care iti aminteste cat de mult iubesti animalele, si toata lumea stie asta. Cand te imbraci cu atat de mult bun gust, si apar indivizi care fac poze sacului fara fund in care te-ai prezentat la vesnica inmormatare a propriei modestii. Sau a lipsei complete de compasiune cu care te-ai inconjurat fara sa vrei. Caci de cine sa-ti mai fie mila cand esti atat de minunat? Uneori te gandesti ca esti prea bun pentru lumea asta si cu siguranta ai dreptate.
Apoi timpul trece, locul tau e luat de altcineva, si toti cei care te admirau sunt de mult plecati sa admire alta vanitate iar daca nu ai fost prost o sa ramai macar simpatic.
Apoi desigur sunt prostii din ierarhie, oricare ar fi aceasta si oricare ai fi tu. Loc unde ajung unii printr-o intamplare sau alta, fix unde nu ar fi trebuit sa fie, incurcandu-i si pe cei inferiori tie si pe cei superiori. Pe primii prin lipsa totala bun simt iar pe ceilalti prin lipsa de randament.
Mai e si prostul radical si violent care si-a facut loc in lume dand cu pumnul, si care sta acolo unde a ajuns obsedat de propriu-i sfarsit, uitand sa traiasca in lumea pe care a creat-o.
Cel mai prost dintre toti imi pare insa functionarul indragostit de secretara. Acea secretara la a carei nunta  va fi invitat de onoare.
Dar continuarea listei o gasesti daca arunci privirea in propria ta viata, si te scuteste de o vaicareala pe care oricum nu o asculta nimeni.
Si tot vorbind despre prostie m-am catarat si eu pe lipsa mea totala de ingamfare scriind cele de mai sus.

Fotografia originala o gasiti pe site-ul deviant art GMP1 BY KHALIMERO.

Politica naiva

Am recitit ultima nota postata si abia am reusit sa o descifrez. Nu am mai avut rabdarea pe care o aveam in urma cu ceva vreme sa slefuiesc nota, sa o fac interesanta si astfel a devenit aproape neinteligibila. Poate e vorba de finisaj sau poate ca nu mai reusesc sa scriu . Spun asta prin comparatie cu note de pe acest blog, sau cu altele mai vechi de pe celelalte bloguri. O sa continui totusi sa scriu pentru ca sunt nevrotic si scrisul mai absoarbe din starile proaste.
Citind presa am observat sa se vorbeste despre stanga si dreapta politica, foarte putin sau absolut deloc despre ceea ce ar trebui sa fie centrul in politica. Inainte de a ma lansa in aceasta discutie, trebuie sa vorbesc un pic despre calificarile mele de comentator politic. Acestea sunt aproape nule. Am urmarit discutiile dupa revolutie vreme de 23 de ani si comentariile din presa, plus cateva lecturi  mai mult ori mai putin asimilate. Deasemenea am fost atent la comentariile, sau atitudinile luate de personalitati publice marcante intr-o situatie sau alta, ori de oamenii politici in aceleasi situatii. Chiar si ca observator neatent, nu e probabil greu sa-ti formezi o opinie, si in cazul alegerilor, sa optezi pentru o directie sau alta, pentru un tip de proiect ori pentru altul. Nu ma recomand deci ca o voce avizata ce merita consultata in aceste privinte. Se naste desigur intrebarea de ce imi exprim opiniile atunci ?
Raspunsul e ceva mai complicat. Pentru a explica aceasta o sa apelez la un exemplu de cu totul alta natura decat politica.  Anume desenul.
Am terminat o scoala de arte in care am invatat sa desenez corect. Asta am observat ca te poate invata scoala, si m-am abandonat acestui tip de exercitiu ceva vreme. Dupa niste ani de liceu si cateva luni de pregatire cu un profesor particular reuseam, daca ma puneam in fata unei naturi statice, sa redau corect si cat de cat interesant niste obiecte simple pentru orice privitor interesat. Mai tarziu am fost tarat prin diferite locuri si intamplari, si aceasta experienta se pare ca mi-a folosit doar ca un fel de autodisciplina. Am putut sa o folosesc apoi si in alte domenii indepartate de studiul naturii prin desen.
Ce am reusit insa sa invat bine, a fost obisnuinta de a deosebi un desen facut de un amator de cel facut de un profesionist. Daca studiezi desenul observi ca toate lucrurile in natura urmeaza anumite tipare. In primele lectii de desen inveti sa reduci ceea ce desenezi la forme simple, geometrice. Daca desenezi spre exemplu o para te uiti la ea ca la un trunchi de con asezat pe o sfera deformata. Restul sunt amanunte care se supun acelorasi reguli.
Un om obisnuit care se aseaza sa deseneze o para nu stie toate acestea. Nu stie in fapt nimic. Dar daca il rogi sa faca acest exercitiu pentru tine va desena para asa cum o vede. Va incerca sa-ti explice tie ca privitor, cum poate, prin desen, ca el a vazut o para.
Cel mai utilizat de catre amatori este conturul. Cand vei privi opera lui de arta vei vedea deci o linie stangace ce poate aminti la sfarsit si de o para, dar si de o palnie sau un cos cu rufe.
Deosebirea dintre amator si profesionist este deci cunoasterea. Indraznesc sa cred ca acelasi principiu se aplica in multe domenii, inclusiv in politica.
Respectand paralela trasata intre comentariul politic si desen, mai precis de ce imi dau cu parerea in domenii pe care nu le cunosc, as aduce ca argument pictura naiva. Le Douanier Rousseau este probabil cel mai cunoscut exponent al lucrului pe care vreau sa-l expun. Acest pictor nu incerca sa reproduca natura asa cum un profesionist ar fi facut-o, ci doar proiecta lumea lui prin desen si culoare simplificand-o pana la formele ei esentiale. Animatorii secolului trecut cred ca s-au folosit de drumurile deschise de el facand personaje pe care astazi le iubim cu totii. Sau macar unii dintre noi.
In acel gen de situatie socotesc si eu ca ma aflu. Opiniile mele nu sunt o relatare fidela a naturii ci doar o proiectie a gandurilor mele despre acest subiect. Pot fi interesante prin naivitatea lor, iar leii, tigrii sau rechinii ce se vantura nestingheriti pe ecranele televizoarelor sau maraie la tine din presa scrisa ori de pe siteurile ce internetul le ofera cu generozitate pot deveni si ele niste creaturi simpatice sau imposibil a mai putea inspaimanta pe cineva datorita modului in care sunt tratate.Iar in cazul in care efortul meu de a scrie pare alambicat ori de-a dreptul imbecil pot parasi pagina oricand.
Revenind la politica, la stanga, dreapta un centru care nu exista si la un talmes balmes care nu mai are nici directie nici identitate simt nevoia, cu ocazia unui protest inca pasnic ce se deruleaza in aceste zile printre noi si sub ochii nostri sa spun si eu cateva lucruri.
E total ridicol sa mai vorbesti zilele acestea despre stanga dreapta si despre centru in politica. Este vorba cred, despre oameni care slujesc interese, despre idealisti si despre naivi.
 Spre exemplu, sa zicem ca te declari de dreapta, extrema dreapta, si sprijini interesele corporatiilor crezand sincer ca ele vor salva lumea sau macar o parte din ea. Si te apuci si scrii pe tema asta, te agiti, ii mai gasesti si pe altii ca tine faceti un grup si aparati interesele corporatiilor. Nu al uneia anume ci al tuturor corporatiilor de acum si din toate timpurile.
Apoi afli ca o corporatie vorbeste cu un guvern, legislatia se ajusteaza rapid si expropierile devin legale. Daca casa ta se afla spre exemplu pe o mina de argint maine armata personala a corporatiei te va da afara din casa, va lua tot ce ai si va sapa acolo luand tot argintul, lasand si coruptilor un viitor loc undeva.
Una din valorile esentiale ale dreptei politice este proprietatea. Deci te vei trezi brusc, ca om care loveste cu dreapta ca tocmai ai incasat o stanga. Poti desigur sa devii moderat (daca inca mai speri sa aduci vreun bine lumii in care traiesti) si sa incepi sa aperi clasa de mijloc. Sa lasi extrema stanga comunista sa se exprime social prin corporatii si afacerile lor oneroase cu guvernele corupte si incompetente. Dar vei descoperi cu stupoare ca nu exista nici o forta in societate, politica sau de alta natura care sa apere interesele clasei de mijloc. A micilor intreprinzatori, a afacerilor mici, a serviciilor. Sau poate vei deveni un vrednic aparator al angajatilor corporatiilor, cei care mor de epuizare in permanenta competitie cu proprii colegi de munca.
Mai exista si varianta de stanga a protestului. Dar cum sa protestezi alaturi de oameni pentru care proprietatea e un moft si viitorul in conceptia lor e o lume in care se imparte totul de buna voie.(mai putin necazurile si boala, cu astea te poti desfata in singuratate). Deci te vei trezi in aceiasi barca in care ai fost la inceput. Iar daca ai vandut tot ca sa traiesti in natura, si sub patul tau sta un zacamant de ...aur... poti sa ai surpriza sa ajungi in piata ca protestatar voluntar in toate zilele si orele saptamanii.
Tot la stanga, zic unii, ar mai fi si ecologistii. Evident o directie buna in orice timp si spatiu dar cum ramane cu proprietatea? Cum sa bagi pe agenda lor de lucru ceva ce pe ei nu-i priveste. Evident mediul e extraordinar de important pentru ca de el depindem toti. Si daca ai un fumator in incapere, fie el desprins din Dosarele X, fie din reclamele la Marlboro e totuna. Dar lucrurile se leaga. Si poate parea greu sa unesti atatea curente de gandire pentru un obiectiv comun, dar s-au vazut si lucruri mai de mirare decat acesta.
 Si aici ma intorc la ce incercam sa spun mai sus.Daca nu mai exista orientari politice atunci ce mai exista?
Oameni care slujesc interese, idealisti si naivi.
Oamenii care slujesc interese castiga bine, fac lucrurile in mod profesionist, muncesc pana crapa, (scuzata sa-mi fie expresia) si la sfarsit or sa roada un ciolan pe undeva, cui ii mai pasa unde.
Idealistii or sa lupte pe branci aruncandu-si toate resursele in lupta in mod dezinteresat. Asa au facut intotdeauna si probabil la fel vor face si de acum incolo. Daca au fost suficient de vizibili li se va inalta si o statuie. Sau nume de strada. Indiferent ce-au realizat.
Naivii? E cea mai larga categorie si ne include pe toti. Evident cu grade de vinovatie din ce in ce mai mari, cu cat te apropii de varful ierarhiei.

Portretul

Am trait intr-o vreme cand orice lucru spus in public, indiferent daca era vorba de literatura, film ori  gimnastica  avea rezonanta. Unele dintre rezonante te puteau trimite direct in beciurile securitatii fara ca cineva sa mai repete vreodata dansul sau exercitiile tale de mima, altele deveneau subiect de bancuri, altele se transformau pur si simplu in folclor. Se vorbea inca despre ele pentru ca nu atingeau dosul sensibil al cine stie carui potentat, sau se multiplicau in ecouri de nerecunoscut, mult dupa ce vocea in cauza mai putea masura lungimea vreunui nas.
Una din povestirile ce a facut cariera in aceste vremuri de profunde rezonante, si care a devenit rapid populara mai ales prin cercurile de cititori de literatura fantastica, a fost o nuvela numita Regii nisipurilor . Am gasit povestirea pe internet, la dispozitia oricarui internaut, sau pentru cei care mai adora inca litera tiparita, cred ca o vor gasi intr-una din editiile almanahului Anticipatia de prin anii optzeci. Probabil 1985 sau 1986. Deasemenea detalii despre nuvela sau autor apar la o simpla cautare pe Google asa ca nu are rost sa intru in amanunte pe aceasta tema.
Succesul nuvelei a fost asigurat de mai multe elemente.Inedita, originala, complicata pe masura ce se dezvaluia cititorului, dar mai ales horror, si inspaimantatoare prin inevitabilitatea cu care personajul principal isi construia destinul. Am recitit nuvela relativ recent si mi-a parut la fel de proaspata, ca si cum as fi recitit-o pentru intaia oara.
 Poate ca nu as fi vorbit despre ea daca nu as fi citit acum cateva luni o carte mult mai cunoscuta. M-a facut sa ma gandesc, daca nu la o paralela intre aceste doua scrieri macar la o anume apropiere intre ele. In ambele este vorba de un portret care se construieste sub privirea cititorului.
In Portretul lui Dorian Gray e vorba de o pictura. Dorian Gray e tanar si frumos, starneste admiratia cu spiritul dar si cu frumusetea fizica, peste tot unde se duce e admirat, placut si dorit. In acest moment al vietii sale, un pictor popular ii face portretul. Tarat de evenimente, sau poate doar dintr-un capriciu savarseste un lucru infiorator. Cand isi priveste portretul vede la el o schimbare. Expresia figurii sale a capatat un aspect sadic si respingator. De-a lungul timpului, face tot mai multe ticalosii, devenind un personaj indezirabil dar isi pastreaza frumusetea si tineretea fizica. Portretul lui insa continua sa se urateasca si sa imbatraneasca urmarind indeaproape identitatea lui spirituala. Nu am de gand sa povestesc tot romanul. E la dispozitia oricui in librarii si e o lectura buna.
 Si in Regii nisipurilor e vorba de un portret si de o legatura stransa intre acesta si faptele personajului principal. Simon Kress nu este nici simpatic nici moral. Dimpotriva, este abject, si se bucura de fiecare clipa in care este in acest fel. Se balaceste deasemenea intr-un grup de prieteni ce sunt aidoma lui. Pe scurt, povestea e urmatoarea. Simon, urmarindu-si instinctele de ticalos, si satul sa mai chinuie animalele pe care le avea deja, se hotaraste sa gaseasca ceva nou. "Norocul" ii surade si gaseste un magazin discret ce vinde ciudate creaturi de pe alta planeta. Acestea sunt asemanatoare cu albinele sau cu termitele, isi construiesc castele si depind de o fiinta mai mare ce sta inauntrul cuibului. Au nevoie insa si de un stapan al carui portret va aparea pe zidul constructiei. Acasa ii e instalat un imens terariu unde sunt plasate toate acestea si el asteapta sa le vada razboindu-se.
La inceput le hraneste cu regularitate si portretul creat de ele este binevoitor, frumos si zambitor. Dar Simon Kress isi pierde rabdarea si incepe sa se poarte din ce in ce mai urat, invitandu-si si prietenii la acest spectacol. Figura construita de creaturi se urateste din ce in ce urmarindu-i indeaproape fiecare actiune.
Ce m-a frapat, asa cum am zis, a fost apropierea dintre cele doua povesti. Destinul implacabil pe care aceste personaje intrate pe calea abjectiei si-l construiesc cu savoare si inconstienta, ignorand imaginea ce le oglindeste faptele. Dorian Gray se afunda in ticalosie pe parcursul vremii, simtindu-se vinovat si ferind portretul sau moral de orice privire, dar continuandu-si seria de actiuni reprobabile.
Simon Kress nu are scrupule de nici un fel. Face totul public si se mandreste cu asta. Urmareste doar scandalul, razboiul cu orice pret, ingnorand complet avertismentele ce apar pe parcursul istorisirii. Mai moderna, mai aproape de cele ce ne curg in aceste zile prin fata ochilor, povestea aduce in fata o lume ce actioneaza aproape mecanic, cruda, neiertatoare si abominabila. Aici, Dorian Gray ar fi parut un om naiv si pe deplin moral, un fel de sfant chiar. Dar invitat la petrecere, probabil ca regii nisipurilor i-ar fi acordat si lui aceiasi ingaduinta .

Regii nisipurilor aici: http://www.scribd.com/doc/30154/Martin-George-RR-Regii-nisipurilor

Ieri

M-am gandit la ceva. Nu stiu daca este adevarat, sau macar demn a se vorbi despre asta, insa nu pare ca m-as putea opri de la aceasta. M-am gandit putin la suferinta si la neputinta noastra in fata ei. M-am mai gandit la faptul ca nu am fi stiut despre ea daca undeva in trecut nu ar fi existat rai. Acel loc si acea stare perfecta, lumea fara trecut si fara viitor, lumea cu care ne identificam in totalitate, acolo unde istoria nu isi mai are rostul pentru ca trecutul este doar o parte vie a prezentului. Nu existau nici intrebari nici dorinte caci aveam totul si in cel de langa noi ne recunosteam fara putinta de indoiala. Daca nu am sti de toate acestea, lucruri intamplate in urma cu multa vreme, lucruri a carei memorie o pastram, nu am mai suferi. Cum sa mai suferi cand suferinta e o stare naturala si nu stii de nimic altceva? Suferi tocmai pentru ca stii bine ca lucrurile pot fi perfecte, ca fericirea nu mai exista pentru ca nu mai exista nici moduri de a ne raporta la ea, ca lumea din care faceam parte era in noi insine si nu era nevoie de fapte pentru a ne masura viitorul. Acesta era in noi. Acum, cazuti fiind din starea de bine absolut ne purtam urat unii cu altii parca pentru a ne face in ciuda, a ne schimonosi intr-o oglinda pe care am strambat-o pentru a nu ne mai vedea adevaratul chip. Retraim vesnic aceeasi greseala de care ne este frica dar pe care nu ne putem impiedica sa o tot repetam. Poate ca sunt ganduri prea mari pentru mine. Cine sunt eu in fond sa ma gandesc la rai si la suferinta si sa mai am si obraznicia de-a vorbi despre asta. Sunt doar un Ionescu oarecare pe care il asteapta o permanenta zi de maine si care a aflat despre bine din povestirile altora. Dar gandul mi-a parut curat, ca si cum ar fi fost mai important decat persoana mea asa ca l-am spus.