Nimic despre oameni

Una din soluțiile de a scăpa de vinovăție după un rău făcut altui om este să-l consideri animal. În felul ăsta ai participat doar la o distracție inocenta. Dacă în alte epoci putea fi invocată ca scuză ignoranța, astăzi nu mai e posibil. Cine știe să citească, poate deschide o carte de biologie. Iar dacă și-ar cerceta propria cultură, ar afla mai multe despre om decât și-ar dori. În cazul în care nu s-a dumirit, s-ar putea cerceta pe sine. Dacă află acolo un om, probabil că se va simți vinovat.
O alta cale este aceea de a te considera și pe tine, cel cu răul, tot un animal. Ceva ce ar putea suna ca în proverbe, sau mai nou, ca în cărțile de biologie de care am mai vorbit: leul care mănâncă maimuța, peștele cel mare înghite pe cel mic, păianjenul care prinde muște. Și acest mod de a pune problema e riscant pentru că se poate dovedi că răul nu a fost făcut unui animal ci unui om, și, după cum se știe, omul este deasupra tuturor animalelor.
Mai exista varianta vânătorului care pleacă la vânătoare, și, prins complet de aceasta îndeletnicire străveche, rănește sau ucide alt om. O judecată dreaptă ar limpezi lucrurile.
Nota de față nu e pentru cei care cunosc bine diferența dintre om și animal, dar continuă dintr-un motiv sau altul să își trateze semenii ca pe animale. Până la ei nu ajunge ceea ce eu pot scrie.

Ceapă verde

În loc să mă sinucid mănânc ceapă verde.

Observație

Uneori am impresia că oamenii fac referire la autoritarism fără să înțeleagă cu adevărat despre ce vorbesc. Mi se pare că noțiunea pe care o au este destul de vagă, și își imaginează despre acesta că este de fapt tot o formă de democrație unde se practică o restrângere a unor libertăți pentru binele comun.
Nimic mai fals cred eu . Autoritarismul nu mai are nimic în comun cu libertatea de a alege care într-o democrație se presupune că există . Pe scurt, autoritarism înseamnă concentrarea puterii în mâinile unui grup de oameni sau a unei singure persoane. Autoritarism mai înseamnă că aceste persoane hotărăsc după bunul lor plac cum merg lucrurile în lumea pe care o conduc, hotărăsc cine e bun și cine e rău, cine trebuie tratat bine și cine trebuie tratat rău, hotărăsc cine trăiește și cine moare. Autoritarismul exclude total libertatea de a alege a indivizilor, libertatea de gândire și în cele din urmă orice fel de inițiativă independentă sau judecată personală. Indivizii care ajung acolo vor vrea sa aranjeze lucrurile după mintea lor, pentru că așa vor ei, fără să țină cont de nimic. Și pentru că au în permanență conștiința ilegitimității lor, vor fi obsedați de control, de posibilitatea de a-și impune voința prin orice mijloace. Menținerea la putere va fi asigurată desigur de folosirea forței.
Ținând cont și de tehnologia modernă care nu mai are limite în obținerea oricărei date, despre orice persoană, oricând, nu e greu de imaginat ce poate însemna o conducere autoritară în zilele noastre.
Scriu aceste rânduri pentru cei care văd în autoritarism o salvare, o cale de ieșire pentru situațiile uneori dificile pe care libertatea le implică. Nu există tirani buni.

Șarlatani și credincioși

Am văzut întâmplător pe un canal TV o scenă cu vindecări miraculoase care, deși mi-a atras atenția, nu avea darul de a se remarca prin ceva special. Acea categorie de spectacol, de regulă asociat cu șarlatania, dar și cu credința oamenilor simpli în minuni. Dar nu în orice fel de minuni, ci în acelea pe care semeni de-ai lor le pot săvârși, vindecându-i de boli reale sau imaginare. Nu am stat să analizez cu atenție fenomenul și nici nu vreau să pretind că aș fi un bun cunoscător al acestei chestiuni. Cred totuși, că astfel de manifestări care exploatează public suferința oamenilor și ale căror rezultate benefice stau sub semnul îndoielii, nu sunt degeaba asociate unei lumi cu o moralitate dubioasă. Chiar dacă o parte semnificativă a acestui tip de reprezentație ar fi doar placebo, tot nu merită ignorat răul enorm pe care îl face credinței autentice, asociind-o cu pungășia și cu atașamentul păgubos față de escroci. Poate e doar o viziune personală, dar cred că tratarea suferinței e un lucru serios și astfel de spectacole au ca rezultat bagatelizarea acesteia. Cu atât mai mult cu cât rezultatele sunt în majoritatea cazurilor incerte.
Totodată, dacă am deschis subiectul, e greu să nu aduc în discuție și cazurile autentice de vindecători sau de oameni vindecați prin credință. Aceste cazuri nu apar doar în cazul unei religii anume după știința mea, și, în cazul vindecătorilor, acest talent veridic și extraordinar nu e dublat în mod obligatoriu de atașamentul față de o religie anume. Este o însușire specială care poate deveni, prin exercițiu se pare, o binefacere pentru cei aflați în durere.
Am aflat de astfel de lucruri din gura târgului, căci presa serioasă păstrează o rezervă îndreptățită față de subiect . Pe de-o parte ținând cont de raritatea și excelența acestor cazuri, pe de alta, știindu-se de naivitatea multora dintre noi. Și nu în ultimul rand, de starea cu totul specială în care ne aflăm atunci când suferim, momente în care am fi, din disperare, gata sa oferim încredere chiar și unor mincinoși.
Totuși, în afară de cazurile bine documentate din istorie, sau izvorâte din medii religioase care pot fi considerate credibile, eu mai țin cont de o sursă de informație. Și anume cultura de vârf. Deși operele marilor autori sunt alcătuite de regulă din ficțiune, ele vin din studiul atent și tenace al realității, o sursă inepuizabilă și fascinantă de idei.
În privința cazului de fața, îmi aduc aminte de o povestire de Tolstoi. Nu mai știu numele nuvelei, am împrumutat definitiv cartea după ce am citit-o, și încă regret asta, căci nu mai știu unde să o găsesc.
Aici este urmărita viața unui călugăr plin de credință, de voință, curat la suflet și la trup care își petrece viața într-o aspră asceză. Spre sfârșitul vieții capătă și acest dar al vindecărilor miraculoase făcând astfel mult bine semenilor săi. Ajunge deci la senectute, împăcat cu viața, un exemplu și un stâlp moral al comunității din care face parte. În acest moment al vieții sale se întâmplă totuși un eveniment. Într-o noapte, aflat singur în chilie primește o vizită stranie. Nebuna satului, oropsită de lume dar și de propriile ei neputințe, biată ființă fără adăpost, bate la ușa chiliei pentru găzduire. Călugărul, greu încercat de tot felul de ispite o primește în odăița sa sărăcăcioasă. Nu rezistă însă acestei ispite și păcătuiește cu sărmana creatură pierzând astfel toate darurile pe care le obținuse. Povestea nu se oprește aici, însă nu îmi mai aduc aminte sfârșitul.

Liberă exprimare

Datorită schimbărilor rapide, profunde și a crizelor de toate felurile ce ne încearcă în prezent, apar destul de des în media referiri la sistemele totalitare din secolul trecut. Nu cred că este rău să se vorbească despre pericolele ce ne pot încerca dacă slăbim vigilența.
Deci unele concluzii se pot trage din ce s-a întâmplat pentru a recunoaște și în prezent tiranii și a încerca sa le aducem adevărata față în lumina înțelegerii. Nu o să fac referire la demagogii obișnuiți care iau tot felul de etichete prăfuite și le aplica dușmanilor politici fără nici o urmă de discernământ sau minimă cultură istorică. Ci la cei autentici.
Pana la urmă cum putem defini un tiran? Cum îl putem recunoaște? Trebuie sa aibă în mod obligatoriu mustăcioară și să urle într-un microfon? Trebuie să poarte uniformă militară? Sau cârlionții aranjați în jurul singurei urechi vizibile?
Eu cred ca îl poți deosebi după tiparul de gândire. Cred că toți tiranii alcătuiesc o categorie distinctă și au însușiri ce pot fi identificate cu ușurință de către orice observator neutru. Înainte de a porni în căutarea lor este înțelept să afli unele lucruri.
În primul rând trebuie să știi că un tiran nu poate fi contrazis. El are întotdeauna dreptate absolut orice ar spune. Nu cred că am nevoie să argumentez asta. Faptele lor vorbesc de la sine prin tine. Gândește-te atent la ce ți-e frica chiar și să formulezi și o să știi exact despre ce vorbesc.
Un tiran nu poate fi criticat. În nici un fel de circumstanță. Dacă un patron, spre exemplu, își poate concedia angajații pe care ii plătește pentru că a fost criticat, un tiran poate concedia angajații oricui pentru așa ceva.
Un tiran nu iartă. Niciodată. Oricât timp ar trece, oricât ai plăti pentru o reala sau inventată greșeală, nu te aștepta la iertare.
Un tiran nu are limite în a face rău semenilor săi. E unul din motivele pentru care a ajuns și se menține la putere. Puterea este probabil singurul său atașament.
Pentru un tiran nu exista altă dreptate decât aceea care îi aparține. El este dreptatea. Cât de dreaptă este aceasta însușire a lui poți să judeci singur cititorule privind la multele legi strâmbe ce-ți strică și ție viața.
Tiranul este superior oricui, orice ar face. Dacă nu mă crezi, pune în discuție unul din lucrurile pe care ți le-am enumerat și ai să vezi că am dreptate.
Acestea trebuie neapărat să le știi înainte de a-ți exercita dreptul tău la liberă exprimare. Sunt absolut convins că de vei merge în direcția asta vei descoperi și alte însușiri ale tiranilor care mie poate mi-au scăpat.
PS Tiranii nu au simțul umorului.

Gravură de Marcel Chirnoagă.

Clarificare

Răsfoindu-mi notele am remarcat un ton care poate fi interpretat drept moralist. Aș dori să clarific un pic lucrurile în aceasta privință.
Cred că pentru a face morală trebuie sa fii tu însuți moral. Poți să fii moralist și fără să fii moral dar nu ar trebui poate să te miri dacă nu te ia nimeni în seamă, ești privit cu suspiciune sau se lipește de tine batjocura semenilor. Totuși, în mod paradoxal, oamenii cu adevărat morali sunt, cred eu, rareori moraliști. Mai cred că moralitatea vine și cu o doza importantă de modestie și discreție lucruri care sunt greu de conceput pentru un moralist. Pe acesta din urmă mi-l imaginez mai degrabă agresiv, orgolios, complet lipsit de prudență și înțelepciune, dar plin de credință și de dorința nedisimulată de a schimba stări de lucruri ce ii par periculoase sau greșite. Evident că e fără înțeles să critici hoția dacă tu însuți ești hoț, minciuna dacă îndrugi numai gogoși, desfrânarea dacă ești desfrânat, etc. Se poate și asta, lumea noastră este plină de posibilități, dar atunci nu te mai numești moralist ci doar clasicul lup în piele de oaie, o specie tot timpul la modă.
Revin deci la notele mele, și la clarificarea pe care o consider necesară.
Nu mă consider moralist pentru că nu îndemn oamenii să se schimbe după felul în care cred eu că ar fi bine. M-am străduit să nu scriu decât de lucruri pe care le-am studiat, fie și superficial. În speranța ca asta să fie de folos cuiva care parcurge textele cu atenție. Implicarea emoționala cred că s-a aranjat natural în subiectele tratate, pentru că ceea ce îmi afectează semenii mă afectează și pe mine. E un lucru firesc, nu suntem singuri pe lume și nici nu suntem mașini lipsite de suflet. De asemenea, nu mă consider moralist pentru că majoritatea notelor cred că-s mai degrabă exerciții de gândire. Acțiunile noastre au consecințe. Iar ceea ce facem se poate uneori înscrie într-o logică. Aceasta poate duce la limpezirea unor situații. Iar înțelegerea a ceea ce trăiești îți ușurează suferința și te ajută să iei decizii corecte. Nu mă cred infailibil așa cum un moralist ar trebui să fie, sunt plin de îndoieli și ezitări, habar nu am dacă fac bine sau rău cu notele mele. Sper doar să ajut oameni mai confuzi decât sunt eu. De asemenea nu mă pot lăsa sedus de labirintul steril și lipsit de compasiune al psihiatriei sau al psihologiei, unde cei care s-au rătăcit acolo îi rătăcesc și pe alții. Așa cum am mai spus, îmi îndemn puținii cititori la discernământ, atenție, și, de ce nu, la simț al umorului.

Maturitate sau lipsă de maturitate?

Probabil ca una dintre cele mai mari catastrofe produsă în politica ultimelor decade este amestecul acesteia cu sexualitatea. Sexualitatea devenită temă în dezbaterea publică, parte din programe guvernamentale care de care mai ciudate și mai înspăimântătoare. Sexualitatea devenită mijloc de a obține popularitate și voturi. Aducerea în prim planul atenției publice a unei categorii de lucruri care ține prin excelență de viața intimă, personală, privată. O chestiune din existența fiecăruia dintre noi despre care nu vorbești cu ușurință, nu o discuți cu oricine și oricând, nu o dorești afișată din motive care țin de civilizație și de o minimă igienă morală. Acel capitol din viața ta despre care, dacă nu lucrezi în industria pornografiei, nu vei dori poate să faci din el subiect de conversație pentru nimeni altcineva decât pentru persoanele alese de tine. În cazul în care dorești să faci și asta.
Un vocabular care într-un trecut nu foarte îndepărtat era folosit doar de băieții de liceu pe ascuns, acum se lăfăie în locuri care de care mai respectabile și mai neașteptate. Iar alături de vocabular stă lipită uneori și lipsa totală de pudoare, de rușine, de sfială. Politica intrată într-un domeniu de care ar fi trebuit sa se țină departe, silită chiar de definiția ei - administrarea treburilor publice. Ne mai putem mira astfel de explozia de ură, agresivitate, ticăloșie, vulgaritate și obscenitate ce pare ca țâșnește în aceste zile de peste tot fără nici o opreliște?

Sens unic

Am auzit în urmă cu multă vreme o zicală pe care o reproduc aici: "Să te ferești de omul care a citit o singură carte!". Cred că se poate extinde puțin și asupra celor care susțin fără discernământ un singur principiu, o singură valoare, sau un singur concept. În afară de faptul că e posibil să te tragă după ei, vor terfeli și ideea pe care pretind ca o apără. Ei nu văd că fragila piesă pe care o dețin face parte dintr-un întreg care nu se arată celor ce poartă ochelari de cal. La capăt vor înțelege poate că au speriat lumea, și că ceea ce susțineau nu mai are nici o importanța. Că un alt adevăr a răsărit înaintea lor. Unul pe care vor trebui sa îl înfrunte din fundătura unde i-a cărat lipsa lor de viziune.

Chestiuni legate de comunicare

Am asistat la tot felul de controverse de-a lungul timpului pe forumuri sau chaturi, încercând să deslușesc cu mintea mea, nu foarte strălucită, despre ce se vorbește. Pe forumuri lumea vine de obicei să discute în contradictoriu, lucru salutar în opinia mea. Mai sunt și dezbaterile din media dintre care unele sunt extrem de interesante. Dar nu despre acestea îmi doream sa spun ceva.
 Sunt genul de persoană introvertită, singuratică, asa că am participat destul de rar la controverse. Am fost angajat în multe locuri având drept colaboratori oameni foarte diferiți între ei.
Aici, lucrurile căpătau se pare cu totul altă semnificație. Subiectul discutat ducea la certuri fără nici o finalitate indiferent de natura lui. Părerile erau în permanența ireconciliabile și creau o tensiune, cred eu, artificială. Toți își doreau ca punctul lor de vedere să prevaleze înaintea celorlalți iar asta ridica bariere invizibile dar de netrecut. Am asistat chiar la dispute unde cei implicați susțineau aceeași soluție dar continuau încă să se certe. Așa am înțeles că nu urmăreau rezolvarea problemei ridicate de treaba pe care o aveau de făcut. Erau în fapt chestiuni legate de orgoliu și putere.Asta bloca desigur totul și lăsa din păcate lucrurile nerezolvate, sau rezolvate de cel cu vocea mai puternică.
Am regretat de fiecare data când am încercat să intervin spunându-mi părerea. Nu neapărat pentru că felul în care priveam eu lucrurile ar fi fost cel mai bun și nimeni nu recunoștea asta. E foarte greu de spus la un moment dat care ar fi soluția cea mai bună pentru o problemă. Până la urmă de aceea există dezbateri. Am regretat pentru ca m-am simțit înșelat. Cele ce țin de personalitate ar trebui să își găsească dezlegarea în moduri specifice acestora, iar restul ar avea nevoie poate de luciditate și de o anumită detașare, pentru o sănătoasă claritate în gândire.

Fapt divers

Observ o tendință în media de a găsi scuze pentru minciună. Se inventează și cuvinte sau noțiuni pentru aceasta, în speranța că adevărul ar începe să se pitească, să rămână neexprimat, să nu mai iasă la lumină. În paralel a apărut și o întrebare exprimată când ironic, când batjocoritor, când sceptic ori pe un ton enervat: "ce e adevărul?" . Multă lume nu pare a avea nici măcar curiozitatea elementară de a înțelege deosebirea dintre adevăr și minciună, semn că minciuna a prins rădăcini atât de adânci în conștiința lor încât nu mai găsesc nici un înțeles pentru acest cuvânt.
M-am gândit și eu zilele astea la adevăr și la un mod cât mai eficient de a încurca lucrurile și mai rău.
Să presupunem că există un domn, Domnul Popescu. Acest Domn Popescu se decide într-o vineri să meargă la teatru și își duce la îndeplinire decizia în seara aceleiași zile.
Pâna aici nimic anormal. Mii de oameni merg la teatru în fiecare seară în toată lumea. E un fapt banal. După câteva zile de la micul eveniment, Domnul Popescu, întrebat dacă a fost la teatru sau nu, minte în această privință. Spune că nu a călcat pe-acolo. De aici lucrurile se complică. De ce a mințit Popescu? Căci adevărul e cât se poate de evident. Popescu a fost în seara de vineri a anului cutare, luna cutare, săptămâna cutare la teatru.
Presupunând că avem acces la absolut toate datele de care avem nevoie putem începe o investigație.
Astfel aflăm că Domnul Popescu are o nevastă foarte geloasă care îi urmărește fiecare mișcare. Mai aflăm că a cedat de foarte multe ori în fața geloziei ei și această slăbiciune a făcut din el un om nesigur, hăituit și în permanentă stare de alertă. Putem spune deci că am lămurit situația. Popescu a mințit pentru a nu provoca o noua ceartă cu soția. Dar cu cât știm mai multe cu atât aflarea adevărului devine mai complicată.
Domnul respectiv nu și-a mințit doar nevasta în această privința ci și pe unul din cei mai buni prieteni ai săi, Domnul Vasilescu, care o detestă pe Doamna Popescu din motive evidente. Domnul Vasilescu este cunoscut și ca un om foarte discret deci eroul istorisirii noastre nu ar fi avut nici un motiv să-l mintă.
Astfel, tot cercetând, aflăm ca Domnul Popescu și domnul Vasilescu au o cunoștința comună. Violeta Andreescu este una din stelele teatrului local iar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru aceasta, fără să fie încurajat în nici un fel însă.
De asemenea mai există o persoană care îl urmărește cu atenție pe Domnul Popescu, vizita lui la teatru și relația sa cu domnișoara în cauză. A fost martor la prima lor întâlnire în mod întâmplător și i s-a părut că a văzut înfiripându-se ceva. Așa mai auzim că nu doar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru Violeta Andreescu ci și Domnul Răpciugă care e secretar de stat. Domnul Popescu nu îl cunoaște pe Domnul Răpciugă și nici nu și-ar dori sa îl cunoască. În aceeași situație e și Domnișoara Andreescu . Oricum pe domnul Răpciugă nu își dorește nimeni să-l fi cunoscut, este unul din motivele pentru care a ajuns atât de sus în ierarhie. Mai știm că Domnul Popescu este de meserie programator și nu vrea să recunoască nici față de el însuși că de fapt a fost la teatru să o vadă pe Violeta. Cu atât mai mult cu cât această domnișoară s-a interesat de el în mod discret. Chiar dacă Popescu nu știe de Răpciugă nimic, îi poate bănui existența. Intuiește dealtfel o lume mai complicată decât viața sa obișnuită, o lume cu care nu vrea să aibă însă nici un fel de legătură.
Aș putea fi întrebat, bun, și care e adevărul în toată povestea asta?
Dacă cititorul acestor rânduri îi face povestea publică, Popescu poate să mintă cât vrea in legătură cu pasiunea lui pentru teatru. In extremis îl așteaptă un divorț, răzbunarea Domnului Răpciugă, dușmănia de lungă durată a Domnului Vasilescu și disprețul profund al Domnișoarei Andreescu. Dacă nimeni nu o face publică este doar o afacere personală așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
Ținând totuși cont că am intrat într-o epocă unde adevărul nu mai contează și fiecare crede ce poftește, se poate spune cu mâna pe inimă că Domnul Popescu nu a mai fost la teatru din adolescență, cu atât mai puțin în acea seară de vineri.

PS Probabil că faptele expuse ar fi ușor diferite în cazul în care numele personajului principal ar fi D. Ahab, D. Pierre, D.Schmidt, D. Smith, D. Enrique, D. Mario etc.

Despre libertate

Sunt un jucător de șah mediocru. De aceea prefer adversari de aceeași calitate, sau ceva mai buni. Intru în acest joc pentru a mă distra, pentru amuzament sau relaxare. Situațiile surprinzătoare apar oricât de mult aș gândi fiecare mutare, și ăsta e motivul pentru care îl iubesc. Pentru mine e imprevizilbil, și adesea rămân cu impresia că nu gândirea este cea care îi decide deznodământul, așa cum s-ar putea presupune, ci alte considerente. Poate viclenia, poate agresivitatea, poate răbdarea, poate toate la un loc. În pofida aparențelor, cred ca este cel mai misterios, mai uimitor și mai nobil joc pe care îl cunosc, ținând cont de simplitatea lui. Și un copil îi poate învăța regulile foarte repede. Totuși sunt perfect conștient că pentru a deveni un bun jucător de șah nu ajunge voința, ci este necesar un talent cu totul special pe care nu oricine îl posedă.
Pare un truism, dar structura intimă a șahului e stabilită de reguli și de respectarea lor de către cei care îl joaca. Pentru ceilalți piesele pot însemna orice. Se pot atârna în jurul gâtului pe o sfoară. Poți să le arunci în cineva care a fost obraznic cu tine. Poți să le pui în barcuțe de hârtie apoi să le porți în nemiloase bătălii navale. Poți să te scobești în nas cu nebunul, în dinți cu regina și în urechi cu regele. Poți să le faci hainuțe mici din hârtie colorată și să dormi alături de ele. Poți să le construiești un mic altar și să te închini în fața lor. Poți să le fierbi, să le prăjești, să le pui la afumat sau la murat. Nu o să aduc în discuție și alte utilizări din motive care țin de cuviința, pudoare și decență.
Poate că un om inteligent ce nu îl știe dar are în fața tabla și setul complet de piese va înțelege că e vorba de un joc. Dacă este și educat i-ar fi ușor să înțeleagă simbolurile. Însă mi-e greu să cred că ar putea inventa reguli pentru ele în așa fel încât să obțină ceea ce șahul este astăzi după secole întregi de cizelare.