O sa vorbesc tot despre intimitate in aceasta nota, dar un pic piezis.
Despre Winnebago man am auzit pentru prima data la o prezentare a unor filme de scurt metraj. O rapida cautare pe Youtube va poate lamuri cu privire la acest subiect, aparent unul banal.
Voi incerca sa povestesc un pic si din unghiul meu.
Povestea-i urmatoarea. Un domn cam pe la 40 de ani, destul de simpatic dar foarte nervos, injura copios pe parcursul filmarilor la o reclama. Omul pare cat se poate de indreptatit sa suduiasca. Sesiunea pare ca nu se mai termina, e foarte cald si-i plin de ganganii agasante.Pana aici nimic anormal.
Este exact genul de videoclip youtube, un om filmat cu stiinta sau fara stiinta lui, facand un lucru sau altul, (de obicei nimic iesit din normal) ce ajunge rapid la milioane de vizualizari fara nici cel mai mic criteriu valoric, ci doar asa, pur si simplu, dintr-un capriciu al audientei.
Unii se zbat din greu sa fie in atentia oamenilor, fac tot soiul de giumbuslucuri, care de care mai ciudate, obraznice ori iesite din comun, si nu fac mai multa valva decat o broasca ce sare in apa. Altii, fara nici cea mai vaga intentie, ajung obsesie pentru milioane de oameni. Zicala "nu e pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste" capata astfel noi semnificatii.
Montajul e destul de reusit, are scopul sa provoace rasul, ceea ce ii reuseste in oarecare masura.Pana aici iarasi, nimic iesit din comun.Un necunoscut simpatic surprins in timp ce suduieste.Genul asta de filmulet il primesti pe mail de la amici, sau pe messenger. Te amuzi un pic apoi te intorci la lucru, in cazul in care ai rabdarea sa-l urmaresti pana la capat. Nu te gandesti prea mult la protagonistul din clip, nici la intamplare, eventual arunci o privire la milioanele de viziualizari si te intrebi ce are special de ajunge sa rivalizeze si sa intreaca secvente celebre din filme, piese muzicale de exceptie sau interviuri captivante.
Partea demna de retinut abia acum incepe.
Cineva s-a gandit sa faca un film despre personajul din clip. (Nu m-a interesat prea mult cine, informatia este pe IMDB).
Nimic ciudat nici in aceasta idee. Poate ca toti ne-am intrebat mai mult ori mai putin explicit, cine or fi acesti oameni care apar pe youtube si care e povestea lor.
Documentarul incepe cu prezentarea clipului. Felul in care e povestit provoaca rasul, sunt scene la care e greu sa nu razi in hohote. Dar pe masura ce filmul se consuma nu mai e nimic de ras.Povestea se deruleaza din ce in ce mai tragic, pana la momentul in care ai fi dorit-o oprita, pentru ca isi pierduse bonomia si se transformase in batjocura, fara nici un motiv demn de luat in seama. Autorul acestui documentar nu incerca sa puna personajul intr-o lumina prea favorabila. Parea evident ca facea tot posibilul sa mai starneasca rasul tragand de unele scene, dar cel putin in opinia mea, scapase cu mult lucrurile din mana.Din ceea ce ar fi fost o expunere corecta si de bun simt a lucrurilor intamplate.
De partea cealalta, un public foarte eterogen, am retinut pe unul care si-ar fi dorit sa-l vada impuscat pe bietul W man, si altele din cele mai ciudate, dar nu asta era faptul straniu.Ce mi s-a parut iesit din comun era sentimentul de proprietate pe care publicul si-l insusise intr-o oarecare masura pentru W man.Parca, din momentul in care acest videoclip aparuse pe youtube, (fara consimtamantul lui dupa cate am inteles din film) viata nu ii mai apartinea lui W ci fanilor sai care refuzau orice alta ipostaza a lui, decat aceea de om nervos care injura situatiunea.
Inainte de concluzii un mic rezumat.Filmul e o prezentare jurnalistica, in felul in care se practica acest tip de jurnalism de investigatie.Sunt intervievati niste fani, cei care au participat la filmari, firma pentru care trebuia realizata reclama, in sfarsit, o treaba destul de bine facuta din punct de vedere jurnalistic.In masura in care ma pricep, evident.
Ce nu era in regula statea insa in spatele a ceea ce se prezenta pe fata.
Omul nu stia ca a ajuns o senzatie pe internet. Vestea nu pare sa-l surprinda sau sa-l afecteze prea mult si nici nu pune intrebari.Dupa o vreme revine insa asupra deciziei si vrea sa stie cum si in ce fel sta situatia.Jurnalistul o interpreteaza prompt: daca statea in banca lui asa cum hotarase la inceput ar fi fost o poveste incheiata si un punct elegant asezat la sfarsitul unei fraze. A te interesa mai departe, da savoare urmatoarei parti a filmului: cum ajunge Domnul W sa isi intalneasca publicul.Pentru jurnalist era un dar neasteptat si l-a exploatat la maxim.Probabil ca oricare altul in locul lui ar fi facut la fel.Totusi nu as vrea sa discut despre jurnalist in aceasta nota.
Ci despre o tendinta, de o deformare ciudata a gustului public si a moralei publice care ajunge sa urmareasca lucruri deplorabile ca pe comedii.Sau un public care este incurajat sa creada cu putere ca orice individ ajuns celebru intr-un fel sau altul ii apartine.
De ce il numesc deplorabil? Dintr-un motiv destul de simplu. Ambalajul, calitatea foarte buna a prezentarii nu schimba cu nimic mesajul de baza.Omul care primeste vestea ca e de rasul lumii nu mai e omul in putere care suduia muste ci un batran singur si aproape orb. Un om la care nu te duci cu stirea ca ai fani care rad de o filmare caraghioasa de acum zeci de ani in care ai fost actor principal. Un om la care te duci eventual cu niste medicamente si cu cineva specializat in servicii sociale, daca se poate o persoana de sex feminin cu simtul umorului si plina de grija. Caci batranul in pofida bolii de ochi de care sufera nu parea ca isi doreste sa se lase invins. Oricum batranul rezista vitejeste se duce chiar sa-si intalneasca fanii pe care ii desconsidera, intr-un fel de happy end fara nici o noima.
Domnul W nu avusese niciodata intentia de a deveni celebru in acest fel. Probabil ca l-a ajutat mult la intalnirea cu publicul si experienta in televiziune ce iese la iveala la un moment dat. Nu o sa spun mai multe, filmul merita vazut, chiar pentru tristul sentiment ca faci parte si tu din acelasi public care poate sa rada de un lucru tragic.
As sfarsi cu un avertisment, daca vizionarea filmului nu a facut-o deja, pentru toti cei care isi imagineaza ca intimitatea este o doar o gluma si ca sunt foarte, foarte multe lucruri pe care nu iti doresti sa le impartasesti tuturor si oricand. Ca imaginea ta intre oameni poate suferi enorm chiar si atunci cand esti filmat si te crezi intre prieteni, ca sunt ipostaze ale tale care pot fi teribil de caraghioase pentru altii si asta iti poate distruge viata. In documentar se mai vorbeste si de alte caractere celebre pe youtube, dintre care unul a ajuns la ospiciu dupa ce cinci minute din viata lui au fost filmate si postate pe internet.
O invazie de inventii noi, care ar trebui sa ne usureze viata par ca au ajuns sa o faca imposibila si legile care ar trebui sa organizeze aceasta noua lume, care sa ne faca sa dormim mai linistiti intarzie sa apara nepermis de mult. Evident nu ma refer la cenzura, ci la un curent de opinie opus celui de acum care sa aduca dupa sine o reevaluare a termenilor "public" si "privat". Dar se pare ca lucrurile nu intra in dezbaterea publica si nu reusesc ca schimbe realitatea decat prin procese rasunatoare unde trebuie sa existe condamnati si victime si mii de martori cu mii de marturii ce aduc dupa ele mii de reglementari. Altminteri cum?
.
Thursday, June 9, 2011
Wednesday, June 1, 2011
Despre intimitate Partea intai
De la un timp, filmele, emisiunile tv, o intreaga gama de noi inventii si gadgeturi precum si un puternic curent de opinie par sa puna semnul egal intre public si privat.Se pare ca granitele dintre aceste doua spatii personale au disparut complet si intr-o veselie generala ne tavalim ca intr-o cocina de porci adunand inteligent mere cu pere si mirandu-ne cand totul se transforma in marmelada. Asta ma determina sa intervin cu cateva clarificari in ceea ce planuiesc a fi o serie de note despre spatiul public si spatiul privat al unei persoane, fara sa imi doresc o abordare exhaustiva nici una savanta sau tehnica. Doar asa, sa incerc sa lamuresc lucrurile din prisma unui om obisnuit ceea ce cu siguranta sunt.
As porni aceasta mini campanie in favoarea intimitatii uitate si pierdute cu o scurta trecere in revista a lucrurilor pe care un om le face atunci cand se afla in intimitate sau crede ca se afla in intimitate, cand nici o alta persoana nu il observa.
As incepe cu cele savuroase, cele care, expuse public ar face din oricine o victima sigura a batjocurii, mai ales a celor mai putin educati, nu in sensul de inculti, ori ignoranti, ci in sensul de prost crescuti, si predispusi la a rade cu gura pana la urechi de lucruri pe care si ei le fac in intimitate, dar odata expuse public la altcineva ei sunt primii care rad transformand in batjocura lucruri firesti ori in limita normalului.Asupra acestui aspect si a acestui gen de atitudine voi reveni.
Probabil ca cel mai expus si mai vulnerabil, atunci cand intimitatea iti este violata te afli la toaleta.E de prisos sa mai spun cat de naturala este defecatia sa zicem.E un lucru pe care in intimitate il faci cu frecventa cu care ritmul tau biologic si alimentatia ti-o permite. Evident ca e un lucru asupra caruia nu ii acorzi importanta speciala decat in cazuri de boala.Nu simti nevoia sa discuti cu prietenii despre acest subiect, nu simti nevoia sa impartasesti aceasta experienta cu nimeni si ai toate motivele sa pastrezi discretia asupra chestiunii.Nu ti-ai dori sa fii fotografiat in aceasta ipostaza, filmat sau inregistrat in vreun fel.Orice om care are o minima doza de civilizatie inculcata ori decenta pastreaza si pentru el si pentru cei in mijlocul carora traieste o tacere si o atitudine discreta, ca asupra unui lucru asupra caruia nu simti nevoia sa intervii decat in cazuri in care lucrurile nu decurg normal.Nu ai expune poze cu tine pe toaleta printre colegii de facultate, printre cei de serviciu, nu le-ai lipi pe stalpi in oras nu ai face inregistrari audio sau video pe aceasta tema decat in cazul in care ti-ai dori sa sochezi sau sa te faci evidentiat prin atitudini scabroase.Cu atat mai putin ai vrea sa prezinti acest aspect al vietii copiilor in timp ce le spui o poveste, cetatenilor din tramvaiul cu care mergi la munca, ori iubitei cand ii faci o declaratie.Pe scurt e o treaba care te priveste personal, si in acest domeniu fiecare e cu treaba lui.
Violarea intimitatii ar da acces celui care ar face asta la un capitol din viata ta strict privat.Cel care te-ar putea filma fara sa stii la toaleta spre exemplu, ar putea scoate din context aceasta pentru a arunca acelei categorii de oameni lipsite de educatie si de civilizatie un element perfect normal din viata ta privata ceea ce ar putea deveni si umilitor pentru tine ca persoana si chiar periculos. Expunerea slabiciunii in fata acestei categorii de oameni poate insemna un pericol real pentru tine securitatea ta. Si pana la urma expunerea oricarei slabiciuni, in fata oricui are motive sa-ti faca rau poate insemna chiar crima sau alte categorii de rele asupra carora poti sa nu ai nici stiinta, si chiar daca ai avea stiinta nu le poti controla in nici un fel.Si asupra acestui aspect voi mai reveni.
Desigur ca vorbim de oameni obisnuiti expusi acestui pericol.Nu de vedete care intr-un fel sau altul alearga dupa celebritate si se bucura de protectia grupului din care fac parte, nici de oameni bolnavi, exhibitionisti sau pur si simplu oameni indiferenti sau inconstienti.Vorbim de oameni care doresc sa-si pastreze anonimatul si intimitatea, care au un grup de prieteni la a caror parere tin, si se invartesc in medii restranse nedorindu-si mai mult decat acest tip de viata.
Este valabil pana la urma la orice om care duce o viata obisnuita si isi doreste controlul asupra propriei imagini in ochii celorlalti.
Jean Paul Sartre declara intr-una din cartile lui ca uneori ii placea sa se schimonoseasca in oglinda. Pornind de la aceasta destainuire a unui important scriitor francez pot sa spun ca si eu ma schimonosesc uneori(e probabil singurul punct comun pe care il am cu celebrul scriitor).Nu neaparat in oglinda, dar ceva din copilarie s-a pastrat in firea mea si uneori singura forma de expresie a unui sentiment ramane o strambatura strasnica.Uneori ma stramb la stiri, la scene din filme sau cand lovesc cu piciorul gol marginea patului. Este din nou un tip de atitudine pe care nu il vreau facut public.Nu mi-as dori sa fiu filmat, fotografiat sau inregistrat in vreun fel si toate astea facute publice cand sunt in intimitate sau ma cred in intimitate. Daca cineva ar detine astfel de inregistrari cu mine, I-as spune “ publica-le”, nu as accepta sa ma las santajat pentru o strambatura dar cel care detine controlul asupra intimitatii tale detine in cele din urma si controlul asupra imaginii tale in ochii celorlalti ceea ce in afara umilintei la care te poate supune poate duce la multe alte tipuri de pericole cat se poate de dure si cat se poate de reale.
Flatulenta.Ati vazut vreodata un caine basindu-se?E atat de ridicol si provoaca rasul atat de rapid incat pot spune ca nu am vazut niciodata ceva mai caraghios.De la expresia de pe figura lui, pana la zgomotul basinii, atitudinea, pozitia, amintirea intamplarii, totul e caraghios in asta.(E vident, in cazul in care bietul animal nu e bolnav si asta nu poate provoca rasul, doar starneste mila.)Daca la un caine e caraghios, de mii de ori mai caraghios poate fi la un om, la o persoana cu identitate si caracter un om care asteapta sa fie tratat cu respect de cei apropiati lui si in general de lumea in care se misca si isi duce viata.Ceea ce tu incerci zilnic sa construiesti, prin gesturi, naturalete, atitudine in paienjenisul zilnic de relatii pe care le stabilesti cu cei din jur poate fi naruit intr-o jumatate de ora de montaj din viata ta obisnuita care sa cuprinda siruri nesfarsite de basini ceea ce usor ti-ar putea atrage porecla printre colegii mai cu obraz gros de compania petrol si gaze.Ca sa nu mai vorbim ca poti purta aceasta porecla fara ca tu sa stii.Nu trebuie sa fii neaparat prezent la auditia respectiva.Toata lumea ar putea sa stie ceea ce tu nu ai cum sa afli.
Scobitul in nas.Am crescut intr-un cartier marginas al Bucurestiului.La copii printre care cresteam le atarnau mucii de un deget la nas si uneori si-I trageau cu aplomb cale de mai multe degete.Obisnuiam sa-I numim ironic lumanari.Chiar la case mai inalte am auzit a fi in mod ciudat un obicei respectat, cu anumite tabieturi si reguli, cu locuri speciale de depunere a cacamutei sau de tratare a ei in diverse si perverse moduri.Totusi ramane ca toate celelalte un obicei personal, intim, privat pe care daca vrei il faci daca nu, nu.S-a inventat si batista, exista in orice casa civilizata locuri speciale unde iti poti trata scurgerile nazale si daca tii neaparat sa iti cultivi acest obicei dezgustator nimeni nu te poate opri sa il practici cu pasiune atata timp cat dreptul tau la viata intima nu e incalcat.Altminteri o serie de poze intr-un anumit ziar aparute nu se stie de unde pot face din viata ta publica echivalenta cu cea a unui aurolac.Caci se vor gasi multi sa spuna, nu dintre cei decenti, cu ce te deosebesti tu de un aurolac daca te scobesti cu atata pasiune in nas asa cum se vede in pozele astea?
Masturbarea.O vorba printre liceeni spunea ca barbatii sunt de doua feluri.Cei care o practica si cei care nu spun ca o practica.Dincolo de liceu probabil ca orice om s-a trezit la un moment dat singur cu el, poate pe perioade foarte lungi singur cu el dintr-un motiv sau altul practicand mai cu voie mai fara voie acest viciu neispravit, si nefiind nici calugar nici sfant nici prezentator TV a apelat la serviciile unei reviste sau a alteia, ori a vreunui canal TV ce emite la ore tarzii din noapte ori poate la propria imaginatie in cazul in care amintirile ii vor fi fost uzate.Intimitatea nu scuza acest viciu dar nici nu il acuza.Religia il face pacat ceea ce cu siguranta este iar medicii il privesc ca pe o anomalie atunci cand inlocuieste normalitatea adica obiectul potrivit in locul potrivit cu scopul potrivit.Dar de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.De prisos sa spun ca o singura treaba de genul asta filmata de cineva care nu iti vrea binele si expusa in locurile potrivite pot face din tine o maimuta retardata in ochii unei iubite care se respecta, vecinii de la unu iti pot teroriza copii la scoala cu poezioare vesele ca sa nu mai vorbim de toate binefacerile pe care acest mic amanunt din viata ta facut public il poate face din viata ta.Probabil ca sunt oameni care ar ucide sau s-ar sinucide din aceasta cauza si poate ar avea o umbra de dreptate in ambele cazuri.Caci in majoritatea cazurilor nu e vorba doar de tine ci de cei apropiati si de cunoscutii tai.
Paharul in plus.Cand paharul s-a transformat in paharele si spui lucruri fara numar, fara noima si fara sens.Cand te apuci si injuri sau plangi sau te trezesti iubind o piesa sau alta un film sau un gand.Si esti desfigurat de sentimentele din fundul paharului si ultimul lucru pe care l-ai dori ar fi o inregistrare sau o poza.De prisos sa mai aduc aminte de ponoasele pe care le aduce aceasta trista matura copilarie in spatiul public.
Am putea face lista fara sfarsit.Igiena zilnica sau mai putin zilnica, tipul de papuci folosit, tinuta in care umbli prin casa, atitudinea la un meci de fotbal sau la fata unui patron de club de fotbal, fotoliul preferat, frica cea mai mare sau optiunile politice.
Intimitatea este tot ce-ti apartine si nu vrei sa impartasesti decat cu cine alegi tu sa impartasesti.
Am vorbit de cele scabroase pentru ca ele iti fac un rau enorm.Dar sunt mii si mii de alte lucruri frumoase de aceasta data pe care nu ai vrea sa le impartasesti decat cu persoanele pe care le-ai ales, si amintiri pe care vrei sa le ai doar cu acestea.
Intimitatea e o anticamera pentru prezenta publica. Alteori un vestibul.Alteori o sala de baie un sanctuar sau o sala de concert.Este ce faci tu din ea.Daca ti se rapeste ti se rapeste viata.Viata ta nu iti mai apartine ci apartine oricarui neispravit cu suficienti bani si resurse sa-ti faca asta.Nu conteaza daca o va si face.E suficient sa stii ca are puterea sa o faca si viata ta nu-ti mai apartine.
Care sunt optiunile dupa ce afli ca cineva te urmareste ca teribilul personaj colectiv Big Brother, cel din cartea lui Orwell?
Nu sunt prea multe.
Coalizarea cu cel ce te urmareste.In fond in spatele fiecarei actiuni e si o vointa.Accepti ca puterea stie tot si ii canti in struna.Vei fi sclavul celui care detine informatia despre tine fara speranta, faci tot ce ti se cere si incerci sa te vinzi cat mai scump dar de regula accepti pretul care ti se impune caci el sau ea s-ar putea sa stie tot.
Sinuciderea.Iti trebuie curaj sau lasitate, cum vrei sa o iei .Aici nu e prea mult de zis.Daca ai depasit momentul critic sau ai fost fortat sa-l depasesti probabil ca vei supravietui in mod infiorator.
Crima.Sa-I cauti si sa-I omori.Daca se poate pe toti.
Obisnuinta.Te obisnuiesti si cu aceasta mizerie cum te-ai obisnuit cu celelalte.Inveti doar sa o driblezi sa nu-I acorzi importanta.
Desfranarea.Nimic nu mai conteaza.Daca toata lumea stie tot cui ii mai pasa ce fac si ce mai conteaza in fond ceva.Nimic nu-mi mai apartine asa ca orice e permis si de acum incolo poti sa prezinti viciile drept virtuti si sa intorci toata lumea cu fundul in sus si la propriu si la figurat.
Sfintenia.Calea cea mai grea si mai putin credibila.Caci cine va mai crede ca esti sfant daca te scobesti in nas?Dar de la un punct incolo ce crede lumea nu mai are nici o importanta, nu-I asa?
Judecata.Uitasem cea mai simpla si mai comuna metoda.Ii prinzi pe aia care s-au folosit de informatiile despre tine si ii dai in judecata si le ceri despagubiri.Oare de ce o uitasem?
Daca mai vine si ziua de maine sper sa scriu partile urmatoare la acest demers al meu pentru a reaminti ce inseamna intimitatea.
Lecturi 1
In aceasta nota as vrea sa vorbesc de o carte pe care, citind-o in adolescenta, citind-o incomplet in adolescenta as adauga, mi-a marcat intr-un fel intreaga viata. O sa revin asupra acestui aspect ceva mai tarziu.
Cartea se cheama "O tragedie americana", autorul ei este Theodore Dreiser. De acelasi autor am mai citit si “Titanul” in care dezvolta opusul lui Clyde, un om puternic care ia decizii foarte grele si importante modeland viata societatii in care traieste. In alt roman ceva mai aproape de Dambovita apare un personaj mult mai putin rafinat si mai brutal dar purtator al aceluiasi tip de vointa, Iordan Hagi Iordan, figurant si el intr-o poveste numita ironic din prisma timpului: Calea Victoriei.
In tragedie este vorba, cel putin in aparenta, de un caracter ce autorului i s-a parut interesant si pe care, daca rezisti celor trei volume destul de groase (editia in care le-am citit), ramai cu o poveste demna de tinut minte.
Pe scurt, e vorba de un tanar crescut in saracie cu ambitii pe masura conditiei sale umile. Si-ar dori rapid o ascensiune sociala si un trai usor, poate acesta a fost amanuntul care i s-a parut interesant de exploatat si autorului. O pornire destul de comuna pentru multi oameni saraci din societatea americana de atunci, obsedata de luxul afisat strident de pasnicii producatori de aspiratoare si prajitoare de paine ce se autodenumeau pe atunci regi ai cate unui domeniu sau altul. Cu toate acestea departe de mine gandul de a-i satiriza. Unul dintre personajele foarte interesante ale romanului, abia schitat,( important producator de gulere dintr-un oras fictiv cu nume de spartan) Samuel Griffits, asupra caruia voi reveni, mi-a devenit intr-un fel apropiat chiar daca nu peste masura de simpatic.
Deci, revenind la personajul nostru, vrea sa devina cat mai rapid bogat.Pana aici nimic iesit din comun.Elementul care-l detaseaza de celelalte milioane de tineri care vor sa se imbogateasca este crima absolut dezgustatoare pe care o savarseste pentru un vis ce parea pe cale sa devina realitate. O realitate cat se poate de subreda dar care, in imaginatia lui capatase proportii monumentale si caracter de vesnicie.
Profitand de statutul de sef al unei sectii unde avea subordonate femei, seduce o tanara de aceiasi conditie ca si el, o lasa insarcinata apoi o ucide pentru ca se indragosteste de o alta fata, din ceea ce lui ii parea inalta societate a orasului.Spun din ceea ce lui ii parea, pentru ca acea latura seducatoare care il fascina pe el ascundea foarte multe capcane a caror existenta nici macar nu o banuia, una din capcanele in care chiar el insusi va cadea.
In mod curios citesc aceasta carte la scurt timp dupa "Invierea" lui Tolstoi, care este exact opusul acesteia ca poveste. Acolo un om savarseste un pacat asemanator si isi imbratiseaza greseala fiind gata sa sacrifice totul pentru a o repara. Aici un tanar e pregatit sa ucida ca sa obtina ceea ce el isi imagineaza ca il va salva: bogatia si un statut social. Este desigur o coincidenta...
Acum recitind-o am ajuns la al treilea volum, pe care in adolescenta nu am putut sa il citesc. Clipa in care Clyde este judecat, in care toate faptele lui apar in lumina legii, apar in presa care face spectacol abject din ele, apar in ochii societatii simandicoase la care el tinea atat si care nu pare a se sinchisi prea mult de ceea ce i se intampla, apar in fata familiei sale de care uitase in timp ce savarsea crima si de a carui suferinta nu avea unde sa se ascunda nici chiar in moartea ce i se pregatea pe indelete, de oamenii obisnuiti care deja il condamnasera si care faceau figuratie intr-un proces pe care si-l pregatise singur fara sa stie. Nu am putut sa-l citesc atunci pentru ca am vrut sa construiesc numeroase scenarii, am vrut sa las povestea deschisa pentru o soarta mai buna si mai putin trista pentru Roberta si chiar si pentru el, pentru o Sondra care se trezise romantica fara sa aiba in nici un fel aceasta insusire, sau pentru o revenire in scena a unei Hortense Brigss care sa o puna pe aceiasi trista Roberta intr-o alta lumina in fata destinului tragic pregatit de autor.
Am spus ca voi reveni la personajul care parea a tine lumea aceea in scena, regizorul fara sa stie al filmului acelor ani: Samuel Griffits. Desi cand am citit cartea nu aveam habar de dreapta politica sau de stanga politica astazi el imi pare intruchiparea omului de dreapta. A pornit de la o mica avere pe care a inmultit-o, activitatea lui da rost si inteles multor din oamenii a caror existenta se intersecteaza cu a lui temporar si este unul din multii stalpi ai societatii mai mult ori mai putin morale ce tine activa lumea Lycurgusului. A devenit pentru mine un exponent al unei clase sociale prospere ce avea sa fie maturata de o criza si la o decada distanta de un devastator razboi mondial si inlocuita de altceva, ce nu face obiectul acestei note.Un alt personaj mai putin impunator, mult mai umil si mai nestiut, dar nu mai putin important si imens ca importanta este mama lui Clyde, probabil singura calitate pe care Clyde o are fara sa aibe cunostinta de aceasta. In comparatie cu aceste doua personaje de roman restul fac doar figuratie, sunt doar destine ce apar si dispar in functie de capriciile unei lumi in permanenta schimbare.
Dincolo de personaje si psihologie cred ca merita citita cartea pentru niste scene de o cruda puritate, infricosatoare si pline de mister as zice, prin cat de rapid si rudimentar sunt descrise. O scena a unui accident in Kansas City si scena arestarii lui Clyde, ca sa nu mai vorbesc de momentul crimei ce depaseste cu mult ca impact emotional faptul divers, ce pare ca a inspirat romanul. Evident scenele au inteles in contextul romanului, citite separat nu au nici o noima si sunt doar cuvinte tiparite pe o hartie.Sunt convins ca romanul o sa-mi mai rezerve surprize, sunt abia la jumatatea ultimului volum, acel volum necitit.
Pentru cei care vor ca aceasta nota a mea sa capete si sens le recomand calduros citirea romanului, ca o pauza la rasfoitul presei, fie ea televizata ori scrisa. Nu le recomand in nici un fel ecranizarea lui. Imi pare opusul cartii din toate punctele de vedere. Un Montgomery Clift in rolul lui Clyde era poate cea mai proasta alegere, la fel de bine il puteau alege pe Benny Hill, o anonima in rolul Robertei ...si poate o reusita Sondra Finchley interpretata de Elisabeth Taylor. Spun poate pentru ca am vazut doar cateva secvente din film, si am fost dezgustat de formalismul excesiv si de caracterele robotizate facute sa placa tuturor in cunoscutul stil Hollywoodian.
Cartea se cheama "O tragedie americana", autorul ei este Theodore Dreiser. De acelasi autor am mai citit si “Titanul” in care dezvolta opusul lui Clyde, un om puternic care ia decizii foarte grele si importante modeland viata societatii in care traieste. In alt roman ceva mai aproape de Dambovita apare un personaj mult mai putin rafinat si mai brutal dar purtator al aceluiasi tip de vointa, Iordan Hagi Iordan, figurant si el intr-o poveste numita ironic din prisma timpului: Calea Victoriei.
In tragedie este vorba, cel putin in aparenta, de un caracter ce autorului i s-a parut interesant si pe care, daca rezisti celor trei volume destul de groase (editia in care le-am citit), ramai cu o poveste demna de tinut minte.
Pe scurt, e vorba de un tanar crescut in saracie cu ambitii pe masura conditiei sale umile. Si-ar dori rapid o ascensiune sociala si un trai usor, poate acesta a fost amanuntul care i s-a parut interesant de exploatat si autorului. O pornire destul de comuna pentru multi oameni saraci din societatea americana de atunci, obsedata de luxul afisat strident de pasnicii producatori de aspiratoare si prajitoare de paine ce se autodenumeau pe atunci regi ai cate unui domeniu sau altul. Cu toate acestea departe de mine gandul de a-i satiriza. Unul dintre personajele foarte interesante ale romanului, abia schitat,( important producator de gulere dintr-un oras fictiv cu nume de spartan) Samuel Griffits, asupra caruia voi reveni, mi-a devenit intr-un fel apropiat chiar daca nu peste masura de simpatic.
Deci, revenind la personajul nostru, vrea sa devina cat mai rapid bogat.Pana aici nimic iesit din comun.Elementul care-l detaseaza de celelalte milioane de tineri care vor sa se imbogateasca este crima absolut dezgustatoare pe care o savarseste pentru un vis ce parea pe cale sa devina realitate. O realitate cat se poate de subreda dar care, in imaginatia lui capatase proportii monumentale si caracter de vesnicie.
Profitand de statutul de sef al unei sectii unde avea subordonate femei, seduce o tanara de aceiasi conditie ca si el, o lasa insarcinata apoi o ucide pentru ca se indragosteste de o alta fata, din ceea ce lui ii parea inalta societate a orasului.Spun din ceea ce lui ii parea, pentru ca acea latura seducatoare care il fascina pe el ascundea foarte multe capcane a caror existenta nici macar nu o banuia, una din capcanele in care chiar el insusi va cadea.
In mod curios citesc aceasta carte la scurt timp dupa "Invierea" lui Tolstoi, care este exact opusul acesteia ca poveste. Acolo un om savarseste un pacat asemanator si isi imbratiseaza greseala fiind gata sa sacrifice totul pentru a o repara. Aici un tanar e pregatit sa ucida ca sa obtina ceea ce el isi imagineaza ca il va salva: bogatia si un statut social. Este desigur o coincidenta...
Acum recitind-o am ajuns la al treilea volum, pe care in adolescenta nu am putut sa il citesc. Clipa in care Clyde este judecat, in care toate faptele lui apar in lumina legii, apar in presa care face spectacol abject din ele, apar in ochii societatii simandicoase la care el tinea atat si care nu pare a se sinchisi prea mult de ceea ce i se intampla, apar in fata familiei sale de care uitase in timp ce savarsea crima si de a carui suferinta nu avea unde sa se ascunda nici chiar in moartea ce i se pregatea pe indelete, de oamenii obisnuiti care deja il condamnasera si care faceau figuratie intr-un proces pe care si-l pregatise singur fara sa stie. Nu am putut sa-l citesc atunci pentru ca am vrut sa construiesc numeroase scenarii, am vrut sa las povestea deschisa pentru o soarta mai buna si mai putin trista pentru Roberta si chiar si pentru el, pentru o Sondra care se trezise romantica fara sa aiba in nici un fel aceasta insusire, sau pentru o revenire in scena a unei Hortense Brigss care sa o puna pe aceiasi trista Roberta intr-o alta lumina in fata destinului tragic pregatit de autor.
Am spus ca voi reveni la personajul care parea a tine lumea aceea in scena, regizorul fara sa stie al filmului acelor ani: Samuel Griffits. Desi cand am citit cartea nu aveam habar de dreapta politica sau de stanga politica astazi el imi pare intruchiparea omului de dreapta. A pornit de la o mica avere pe care a inmultit-o, activitatea lui da rost si inteles multor din oamenii a caror existenta se intersecteaza cu a lui temporar si este unul din multii stalpi ai societatii mai mult ori mai putin morale ce tine activa lumea Lycurgusului. A devenit pentru mine un exponent al unei clase sociale prospere ce avea sa fie maturata de o criza si la o decada distanta de un devastator razboi mondial si inlocuita de altceva, ce nu face obiectul acestei note.Un alt personaj mai putin impunator, mult mai umil si mai nestiut, dar nu mai putin important si imens ca importanta este mama lui Clyde, probabil singura calitate pe care Clyde o are fara sa aibe cunostinta de aceasta. In comparatie cu aceste doua personaje de roman restul fac doar figuratie, sunt doar destine ce apar si dispar in functie de capriciile unei lumi in permanenta schimbare.
Dincolo de personaje si psihologie cred ca merita citita cartea pentru niste scene de o cruda puritate, infricosatoare si pline de mister as zice, prin cat de rapid si rudimentar sunt descrise. O scena a unui accident in Kansas City si scena arestarii lui Clyde, ca sa nu mai vorbesc de momentul crimei ce depaseste cu mult ca impact emotional faptul divers, ce pare ca a inspirat romanul. Evident scenele au inteles in contextul romanului, citite separat nu au nici o noima si sunt doar cuvinte tiparite pe o hartie.Sunt convins ca romanul o sa-mi mai rezerve surprize, sunt abia la jumatatea ultimului volum, acel volum necitit.
Pentru cei care vor ca aceasta nota a mea sa capete si sens le recomand calduros citirea romanului, ca o pauza la rasfoitul presei, fie ea televizata ori scrisa. Nu le recomand in nici un fel ecranizarea lui. Imi pare opusul cartii din toate punctele de vedere. Un Montgomery Clift in rolul lui Clyde era poate cea mai proasta alegere, la fel de bine il puteau alege pe Benny Hill, o anonima in rolul Robertei ...si poate o reusita Sondra Finchley interpretata de Elisabeth Taylor. Spun poate pentru ca am vazut doar cateva secvente din film, si am fost dezgustat de formalismul excesiv si de caracterele robotizate facute sa placa tuturor in cunoscutul stil Hollywoodian.
Lecturi
Am citit de curand "Invierea " de Tolstoi. Banuiesc ca s-a scris despre ea suficient de mult. Totusi as vorbi si eu de cateva lucruri care mi-au atras atentia .
In primul rand, in regimul tarist de acum o suta si ceva de ani se pare ca detinutii politici aveau o situatie mai buna decat cei de drept comun. M-a frapat asta pentru ca din cate stiu lucrurile aveau sa se schimbe radical in privinta acestora.
Apoi elitele care alcatuiau puterea decizionala in Rusia tarista, mai cu seama mentalitatea lor nu mi s-a parut deloc straina.Egoismul si indiferenta fata de oamenii obisnuiti si problemele lor. Obsesia de a intoarce toate situatiile in favoarea celor care manuiau puterea intr-un dispret total fata cei asupra carora se rasfrangeau deciziile puterii.Chiar obsesia pentru viata si pozitia sociala in detrimentul a ceea ce ar fi trebuit sa constituie preocuparea lor principala. O armonioasa administrare a domeniului pe care il conduceau. Motivul pentru care, cel putin in aparenta, ocupau acea functie.
Intrebarea pe care personajul principal si-o pune ramane la fel de actuala si astazi. El se intreba ce ar putea fi facut ca acesti oameni cu autoritate sa fie impiedicati sa mai faca rau, nu atat cum ar putea fi stimulati sa faca vreun bine. Caci dupa aratarea faptelor era mult prea greu de crezut ca societatea de atunci mai putea astepta vreun bine de la caracterele prezentate. Ar fi fost dispus chiar sa justifice existenta unui sistem de plata pentru a-i opri de la comiterea raului. Nu-i nevoie sa cauti prea departe in jurul tau pentru a-ti pune si astazi aceasi intrebare naiva si fara raspuns.
Totusi, cu toate ca situatia generala era prezentata foarte sumbru, germenii si posibilitatea schimbarii se observau cumva. Chiar si prin faptul ca lumea de atunci era framantata si constienta de imperfectiunea ei. Sau poate nu atat de imperfectiunea ei cat de posibilitatea ca ea sa devina mai suportabila. Azi, o discutie serioasa despre o lume mai buna si despre felurile de a o imbunatati imi pare imposibila. Totul ar fi sufocat de vechi clisee, socialism, comunism, religie, dreapta, stanga si alte bazaconii pe cat de inactuale pe atat de absurde in contextul de fata. Probabil ca vom muri in continuare cu ideea ca traim in cea mai buna dintre lumi, si ca societatea omeneasca evolueaza, iar stiinta in viitor ne va rezolva toate problemele. Chiar si pe cele de nerezolvat.
Un alt gand care m-a frapat totusi in expunerea facuta de Tolstoi a fost unul care tinea de evidenta pana la urma, si personajului principal pare a nici nu-i trece prin minte.
Nehliudov este print, un om cu o avere importanta si cu o pozitie sociala importanta. Un om caruia nimeni nu ii refuza cu usurinta ceva, deci un om influent. Isi foloseste totusi influenta pentru cateva cazuri particulare. Cel putin teoretic, cu multa perseverenta ar fi putut schimba legi sau stari de lucruri existente in acel timp. Poate ca nu era genul de caracter care provoaca o revolutie, sau macar o reforma dar cu siguranta posibilitatea de a face mult bine oamenilor ar fi avut-o. E de inteles totusi ca viziunea lui asupra lumii nu il lasa sa faca asta. O viziune radicala si profunda. Apoi oamenii cu care ar fi trebuit sa intre in contact il dezgustau atat de adanc incat parea ca nici un obiectiv nu merita un asemnea efort.
Mai e si felul in care isi doreste sa salveze un suflet pe care l-a stricat. Optiunea lui in aceasta privinta este morala si e singura cale pe care o vede pentru a spala un imens pacat. Pentru cei care n-au citit cartea, povestea e simpla. La o varsta destul de necoapta cunoaste o slujnica la conacul unor matusi si se indragosteste de ea. Platonic, curat si frumos .
Pleaca de acolo, intra in armata, si dupa niste ani se intoarce la conacul matusilor. Tot fraged dar in cu totul alt sens, profita de slujnicuta si pleaca apoi. Slujnica ramane insarcinata, copilul moare iar ea ajunge prostituata .
Anii trec si el se trezeste jurat la un proces unde ea e judecata.O recunoaste si toata lumea lui comoda se prabuseste.Este si condamnata in mod absurd, fara sa aiba vreo vina.Intelege ca el a fost la originea schimbarii acestui destin nefericit si se hotaraste sa o ia de sotie ca sa repare raul facut.
Astazi asa ceva pare de neinteles. Si cred ca la fel de neinteles parea si atunci.
Povestea insa deschide portile larg pentru nenumarate intrebari si pentru un mod de a vedea lucrurile incomod si abrupt. Daca intelegi ce citesti acolo, nu cred ca o poti parcurge cu cinism sau cu indiferenta.
Daca intr-adevar exista un eveniment sau o imprejurare in viata ta care te poate strica, oare mai exista vreo sansa de a te intoarce la acel eveniment sau imprejurare, sa repari ce e de reparat si sa te intorci la curatenia dinainte? Sa traiesti apoi in continuare curat?
Sau viata privita ca o nesfarsita consecinta a unui rau imens care ti s-a facut. Destin schimbat de cainta sincera a celui care a comis raul asupra ta.
Oricum toate astea se pot intampla intr-o lume unde constiinta pacatului exista. Altminteri sunt doar vorbe goale.
Mai sunt si alte intrebari in stadiul de samanta pentru ca rastimpul care a trecut de la citirea cartii e mult prea scurt.
Ca incheiere, si pentru ca a fost vorba de Tolstoi, mi-am adus aminte de un film american.Barfly. E vorba de un betivan scriitor care da un citat din Tostoi cu un aer destul de incantat.
Dar nu de acest personaj vroiam sa vorbesc ci de un soi de mentalitate americana pentru care marii scriitori ai literaturii universale sunt de fapt o culegere de aforisme, zicatori si vorbe de duh.
Din punctul meu de vedere nu e nimic mai departe de adevar. Cred ca multe din cartile pe care le-am citit sunt in fapt experiente de viata, care mi-au influentat modul de a gandi si nu in cele din urma faptele, ajutandu-ma sa-mi formez o viziune asupra lumii. Sau poate, de ce nu, impiedicandu-ma sa am propria mea viziune asupra lumii. Ceea ce nu e in mod obligatoriu un lucru rau.
In primul rand, in regimul tarist de acum o suta si ceva de ani se pare ca detinutii politici aveau o situatie mai buna decat cei de drept comun. M-a frapat asta pentru ca din cate stiu lucrurile aveau sa se schimbe radical in privinta acestora.
Apoi elitele care alcatuiau puterea decizionala in Rusia tarista, mai cu seama mentalitatea lor nu mi s-a parut deloc straina.Egoismul si indiferenta fata de oamenii obisnuiti si problemele lor. Obsesia de a intoarce toate situatiile in favoarea celor care manuiau puterea intr-un dispret total fata cei asupra carora se rasfrangeau deciziile puterii.Chiar obsesia pentru viata si pozitia sociala in detrimentul a ceea ce ar fi trebuit sa constituie preocuparea lor principala. O armonioasa administrare a domeniului pe care il conduceau. Motivul pentru care, cel putin in aparenta, ocupau acea functie.
Intrebarea pe care personajul principal si-o pune ramane la fel de actuala si astazi. El se intreba ce ar putea fi facut ca acesti oameni cu autoritate sa fie impiedicati sa mai faca rau, nu atat cum ar putea fi stimulati sa faca vreun bine. Caci dupa aratarea faptelor era mult prea greu de crezut ca societatea de atunci mai putea astepta vreun bine de la caracterele prezentate. Ar fi fost dispus chiar sa justifice existenta unui sistem de plata pentru a-i opri de la comiterea raului. Nu-i nevoie sa cauti prea departe in jurul tau pentru a-ti pune si astazi aceasi intrebare naiva si fara raspuns.
Totusi, cu toate ca situatia generala era prezentata foarte sumbru, germenii si posibilitatea schimbarii se observau cumva. Chiar si prin faptul ca lumea de atunci era framantata si constienta de imperfectiunea ei. Sau poate nu atat de imperfectiunea ei cat de posibilitatea ca ea sa devina mai suportabila. Azi, o discutie serioasa despre o lume mai buna si despre felurile de a o imbunatati imi pare imposibila. Totul ar fi sufocat de vechi clisee, socialism, comunism, religie, dreapta, stanga si alte bazaconii pe cat de inactuale pe atat de absurde in contextul de fata. Probabil ca vom muri in continuare cu ideea ca traim in cea mai buna dintre lumi, si ca societatea omeneasca evolueaza, iar stiinta in viitor ne va rezolva toate problemele. Chiar si pe cele de nerezolvat.
Un alt gand care m-a frapat totusi in expunerea facuta de Tolstoi a fost unul care tinea de evidenta pana la urma, si personajului principal pare a nici nu-i trece prin minte.
Nehliudov este print, un om cu o avere importanta si cu o pozitie sociala importanta. Un om caruia nimeni nu ii refuza cu usurinta ceva, deci un om influent. Isi foloseste totusi influenta pentru cateva cazuri particulare. Cel putin teoretic, cu multa perseverenta ar fi putut schimba legi sau stari de lucruri existente in acel timp. Poate ca nu era genul de caracter care provoaca o revolutie, sau macar o reforma dar cu siguranta posibilitatea de a face mult bine oamenilor ar fi avut-o. E de inteles totusi ca viziunea lui asupra lumii nu il lasa sa faca asta. O viziune radicala si profunda. Apoi oamenii cu care ar fi trebuit sa intre in contact il dezgustau atat de adanc incat parea ca nici un obiectiv nu merita un asemnea efort.
Mai e si felul in care isi doreste sa salveze un suflet pe care l-a stricat. Optiunea lui in aceasta privinta este morala si e singura cale pe care o vede pentru a spala un imens pacat. Pentru cei care n-au citit cartea, povestea e simpla. La o varsta destul de necoapta cunoaste o slujnica la conacul unor matusi si se indragosteste de ea. Platonic, curat si frumos .
Pleaca de acolo, intra in armata, si dupa niste ani se intoarce la conacul matusilor. Tot fraged dar in cu totul alt sens, profita de slujnicuta si pleaca apoi. Slujnica ramane insarcinata, copilul moare iar ea ajunge prostituata .
Anii trec si el se trezeste jurat la un proces unde ea e judecata.O recunoaste si toata lumea lui comoda se prabuseste.Este si condamnata in mod absurd, fara sa aiba vreo vina.Intelege ca el a fost la originea schimbarii acestui destin nefericit si se hotaraste sa o ia de sotie ca sa repare raul facut.
Astazi asa ceva pare de neinteles. Si cred ca la fel de neinteles parea si atunci.
Povestea insa deschide portile larg pentru nenumarate intrebari si pentru un mod de a vedea lucrurile incomod si abrupt. Daca intelegi ce citesti acolo, nu cred ca o poti parcurge cu cinism sau cu indiferenta.
Daca intr-adevar exista un eveniment sau o imprejurare in viata ta care te poate strica, oare mai exista vreo sansa de a te intoarce la acel eveniment sau imprejurare, sa repari ce e de reparat si sa te intorci la curatenia dinainte? Sa traiesti apoi in continuare curat?
Sau viata privita ca o nesfarsita consecinta a unui rau imens care ti s-a facut. Destin schimbat de cainta sincera a celui care a comis raul asupra ta.
Oricum toate astea se pot intampla intr-o lume unde constiinta pacatului exista. Altminteri sunt doar vorbe goale.
Mai sunt si alte intrebari in stadiul de samanta pentru ca rastimpul care a trecut de la citirea cartii e mult prea scurt.
Ca incheiere, si pentru ca a fost vorba de Tolstoi, mi-am adus aminte de un film american.Barfly. E vorba de un betivan scriitor care da un citat din Tostoi cu un aer destul de incantat.
Dar nu de acest personaj vroiam sa vorbesc ci de un soi de mentalitate americana pentru care marii scriitori ai literaturii universale sunt de fapt o culegere de aforisme, zicatori si vorbe de duh.
Din punctul meu de vedere nu e nimic mai departe de adevar. Cred ca multe din cartile pe care le-am citit sunt in fapt experiente de viata, care mi-au influentat modul de a gandi si nu in cele din urma faptele, ajutandu-ma sa-mi formez o viziune asupra lumii. Sau poate, de ce nu, impiedicandu-ma sa am propria mea viziune asupra lumii. Ceea ce nu e in mod obligatoriu un lucru rau.
Unde ma situez cand scriu
Cred ca ma situez pe pozitia unui om obisnuit.Un om care a citit cateva carti, nu foarte multe.Un tip care ar vrea sa fie mai mult decat este si confunda adeseori mersul cu zborul.Unul caruia ii place sa se auda vorbind crezand cu putere in ceea ce spune, pentru ca apoi sa uite ce a spus si sa o ia de la capat cu explicatiile. Un tip perseverent cu propria inconsecventa gata sa faca un secret din orice intrebare si sa schimbe raspunsurile in intrebari.Redundant, incurcat in plasa propriilor rationamente.Preocupat excesiv de forma si prea putin de fond, muncind fara spor la constructii mentale fara rost sau noima doar pentru ca s-a trezit in minte cu o masina de macinat ganduri.Un tip superficial care vrea sa para profund. Unul care foloseste cuvintele mai intai si apoi verifica dictionarul sa vada daca a spus ce vroia. Unul care se insala des pentru ca nu are nici o pozitie de aparat.Unul care se afla nicaieri dar poate sa sustina ca nicaieri e construit special pentru el.Un cetatean nemultumit ca lumea nu e ordonata si armonioasa. Insa primul care ar fugi dintr-o astfel de lume preferand sa viseze la ea dintr-un loc dezordonat si dezacordat.Cineva care gaseste un subiect si apoi umfla la el chiar daca-l stie plin de gauri. Cel de la care nu ceri niciodata sfaturi pentru ca nu vei intelege niciodata la ce alege sa-ti raspunda. Gata sa dezgroape adevarul pentru ca apoi, oripilat de acesta, sa-l ingroape la loc cu aceasi ravna.
O structura de ganduri aranjata in jurul unui ego daramat si inactiv. Un spatiu spiritual pe care il ocup temporar, paralel cu cel pe care il ocup fizic.Format din convingerile mele, din atitudinile pe care le adopt fata de un lucru sau altul, de intelesurile pe care cuvintele le au pentru mine, de toate amintirile mele, de lasitatea sau curajul meu, de cultura mea atata cata e, de ceea ce gandesc sau cred. Loc in permanenta schimbare, dependent de ce traiesc si invat. Deocamdata stiut doar de mine si de cei care ma cunosc. Pe masura ce scriu aici un spatiu din ce in ce mai putin anonim, dar predispus la anonimat.Printr-o comparatie, lucrand destul de pasionat la proiectorul dintr-o sala imaginara, marind ganduri pe un ecran virtual pentru orice spectator interesat.
O structura de ganduri aranjata in jurul unui ego daramat si inactiv. Un spatiu spiritual pe care il ocup temporar, paralel cu cel pe care il ocup fizic.Format din convingerile mele, din atitudinile pe care le adopt fata de un lucru sau altul, de intelesurile pe care cuvintele le au pentru mine, de toate amintirile mele, de lasitatea sau curajul meu, de cultura mea atata cata e, de ceea ce gandesc sau cred. Loc in permanenta schimbare, dependent de ce traiesc si invat. Deocamdata stiut doar de mine si de cei care ma cunosc. Pe masura ce scriu aici un spatiu din ce in ce mai putin anonim, dar predispus la anonimat.Printr-o comparatie, lucrand destul de pasionat la proiectorul dintr-o sala imaginara, marind ganduri pe un ecran virtual pentru orice spectator interesat.
Spectacolul ca abjectie
Un film mai vechi, facut pe la sfarsitul anilor '90 spune povestea unui om, crescut de o corporatie. Personajul isi traieste viata intr-un decor creat special pentru el.Toata lumea din jur e formata din actori si figuranti ce isi spun replicile, sau isi desfasoara actiunile in functie de interesul publicului pentru o situatie sau alta. Un imens si crud reality show creat pentru un individ care nu e constient de situatia in care se afla, in timp ce toata lumea cunoaste viata lui pana la cele mai mici detalii.
Totusi cinismul organizatorilor spectacolului nu se opreste doar la asta, la faptul ca intimitatea lui e batjocorita, ca insasi notiunea de intimitate e trasa in teapa clipa de clipa pe tot parcursul acestui spectacol grotesc.
Aceiasi batjocura lipicioasa atarna si de actorii ce isi joaca rolul pe langa el.Bietii de ei incearca sa creeze contextul pentru reclame, sa prezinte produse, se straduiesc sa ocupe un loc pe langa el, sa isi faca un profil pentru o cariera . Desi sunt platiti pentru asta, si inteleg in profunzime rolul pe care il au de jucat sunt la fel de ridicoli ca si el, poate chiar mai ridicoli tinand cont ca ei fac un act voluntar.Ar putea in orice moment sa-i dezvaluie adevarul dar sunt prea prinsi in joc, prea corupti sau infricosati ca sa o faca. Adevarul ar insemna sfarsitul spectacolului, sfarsitul carierei lor, sfarsitul unui intreg sistem cu mii de angajati si milioane de spectatori care traiesc din batjocura, minciuna, si un profund dispret pentru om si omenesc. Intreaga lui viata e un fals urias creat pentru el de catre public si perfect ajustat intereselor corporatiei.
Filmul a aparut mai mult ori mai putin curios chiar in perioada de inflorire a reality showurilor.Acele showuri sadice unde oameni alesi dupa criterii pierdute undeva in anticamera subconstientului colectiv se fac de ras si sunt facuti de ras in mod constant dupa niste reguli inventate ad hoc de setea de abject a subumanului din noi.
O bataie de joc meritata totusi de acesti cetateni care aspira la celebritate fara sa se fi remarcat prin absolut nimic, mediocritati totale organizate perfect de papusari de geniu care pot sa faca din alb - negru si din nergu - alb in orice moment. In functie de interesele zilei, de situatia politica sau poate doar de toanele publicului ori a vreunui grasan plictisit care a investit bani in aceasta idee oribila sperand astfel sa castige si mai multi bani.
Totusi in filmul despre care vorbeam, personajul principal nu si-a dorit celebritate.Dupa toate experimentele la care a fost supus probabil ca e foarte dificil de spus daca isi mai doreste ceva, sau daca lucrurile oricare ar fi ele, mai au vreun inteles sau interes.Filmul se termina americanesc, optimist, total ireal si mult prea ingaduitor cu promotorii acestui tip de spectacol, care raman la fel de bine platiti, cu acelasi statut social gata sa reia ceea ce stiu sa faca mai bine.Bani din batjocura.
Totusi cinismul organizatorilor spectacolului nu se opreste doar la asta, la faptul ca intimitatea lui e batjocorita, ca insasi notiunea de intimitate e trasa in teapa clipa de clipa pe tot parcursul acestui spectacol grotesc.
Aceiasi batjocura lipicioasa atarna si de actorii ce isi joaca rolul pe langa el.Bietii de ei incearca sa creeze contextul pentru reclame, sa prezinte produse, se straduiesc sa ocupe un loc pe langa el, sa isi faca un profil pentru o cariera . Desi sunt platiti pentru asta, si inteleg in profunzime rolul pe care il au de jucat sunt la fel de ridicoli ca si el, poate chiar mai ridicoli tinand cont ca ei fac un act voluntar.Ar putea in orice moment sa-i dezvaluie adevarul dar sunt prea prinsi in joc, prea corupti sau infricosati ca sa o faca. Adevarul ar insemna sfarsitul spectacolului, sfarsitul carierei lor, sfarsitul unui intreg sistem cu mii de angajati si milioane de spectatori care traiesc din batjocura, minciuna, si un profund dispret pentru om si omenesc. Intreaga lui viata e un fals urias creat pentru el de catre public si perfect ajustat intereselor corporatiei.
Filmul a aparut mai mult ori mai putin curios chiar in perioada de inflorire a reality showurilor.Acele showuri sadice unde oameni alesi dupa criterii pierdute undeva in anticamera subconstientului colectiv se fac de ras si sunt facuti de ras in mod constant dupa niste reguli inventate ad hoc de setea de abject a subumanului din noi.
O bataie de joc meritata totusi de acesti cetateni care aspira la celebritate fara sa se fi remarcat prin absolut nimic, mediocritati totale organizate perfect de papusari de geniu care pot sa faca din alb - negru si din nergu - alb in orice moment. In functie de interesele zilei, de situatia politica sau poate doar de toanele publicului ori a vreunui grasan plictisit care a investit bani in aceasta idee oribila sperand astfel sa castige si mai multi bani.
Totusi in filmul despre care vorbeam, personajul principal nu si-a dorit celebritate.Dupa toate experimentele la care a fost supus probabil ca e foarte dificil de spus daca isi mai doreste ceva, sau daca lucrurile oricare ar fi ele, mai au vreun inteles sau interes.Filmul se termina americanesc, optimist, total ireal si mult prea ingaduitor cu promotorii acestui tip de spectacol, care raman la fel de bine platiti, cu acelasi statut social gata sa reia ceea ce stiu sa faca mai bine.Bani din batjocura.
Despre cabotinism
Nu stiu de ce, in ultimele zile m-a preocupat notiunea de cabotin, si cabotinismul in general. Mai demult obisnuiam sa cred ca un cabotin este un actor ce continua sa joace rolul de pe scena si in afara ei.Pana cand s-a intamplat un mic eveniment. Eram intr-un bar si se discuta intens. Una din participantele la discutie mi-a trantit vorba in fata urmarind probabil sa intrerupa discursul meu.A reusit, dar cand am intrebat-o ce inseamna cabotin n-a stiut sa-mi zica.Mica intamplare mi-a atras atentia asupra notiunii si cred ca sunt astazi in masura sa vorbesc un pic despre aceasta.
Dictionarul spune despre cabotin ca-i un actor mediocru ce se foloseste de mijloace ieftine, de prost gust ca sa atraga atentia publicului.Termen frantuzesc.
Se pare deci ca la un moment dat acest fenomen era atat de raspandit la francezi incat avea nevoie de un nume. Pe la noi nu cred ca-l foloseste prea multa lume.Probabil ca e intalnit mai mult la oameni cu educatie care stiu sa-l plaseze in contextele potrivite.Pentru omul obisnuit, nedeprins cu lectura si fara preocupari intelectuale, probabil ca este un cuvant fara importanta si foarte greu de utilizat.Mi se pare insa insa nedrept. Alt cuvant a facut cariera aici.Unul ingrozitor de greu de ortografiat si mult prea larg folosit :kitsch.
Creatorul de kitsch incearca sa te cucereasca copiind prost modele de o autentica valoare, pe cand cabotinul incearca sa iti impuna propria lui viziune asupra valorii .Creatorul kitsch-ului este cinstit, stie cate parale face opera lui si ti-o vinde ca atare.Cabotinul e constient de mediocritatea lui si vrea sa te insele, iti prezinta lucrurile trucat incercand sa te convinga ca mesajul ieftin pe care il transmite este de fapt valoare.Cabotinismul este mult mai greu de izolat, mai raspandit si mai agresiv decat pare a fi.Si in loc sa capete locul pe care il merita, undeva la periferia lumii spectacolului, este premiat, recompensat, laudat si aplaudat .Ma preocupa cateva zone unde acesta se manifesta pregnant.
Presa de senzatie poate fi luata drept model perfect de cabotinism.Mediocra, lipsita de stralucire, dar plina de sclipici, incearca sa iti capteze atentia prin cele mai ridicole si infantile mijloace, adeseori inventate.Demersul ei este reusit in masura in care ii aplaudam prestatia ieftina si ii cumparam mesajul primitiv luand drept informatie opusul informatiei.
Politica e un alt mediu fertil pentru cabotinism . Oameni cu gandire bolovanoasa care folosesc cuvintele ca pe bolovani. Arunca apoi unii in altii cu vorbe pe tonuri latrate, mimand prost fermitatea,corectitudinea sau cinstea, eliminand astfel posibilitatea afirmarii fermitatii, cinstei sau corectitudinii .Facand de rusine si politica si actoria.
Cred ca si blogurile au un potential urias pentru cabotinaj.Platforma de lansare pentru anonimi, care urmaresc adeseori cu obstinatie succesul, promovand o zarva continua prin obsesia pentru scandal .Unealta jalnica de aruncat paie pe foc folosita de pompieri ratati.
In fapt orice lucru aflat in atentia publicului pentru o perioada mai mult ori mai putin indelungata atrage propria cohorta de cabotini ce se lupta din greu pentru atentie nemeritata.Suparator totusi zilele astea nu imi pare cabotinismul in sine cat uriasul credit ce i se acorda.
Ma mai gandeam ca aceasta notiune poate sa prinda viata doar in anumite conditii.In primul rand e necesara prezenta publica a valorilor reale.Astfel, stiind ce este valoarea si apreciind-o la nivelul pe care aceasta il merita, in mod sincer, nedisimulat vei putea recunoaste apoi un cabotin.Mai simplu spus, numai dupa ce ai vazut cum joaca un actor bun spectacolul unui actor mediocru care vrea sa te pacaleasca cu trucuri ieftine va deveni dezgustator.
Dictionarul spune despre cabotin ca-i un actor mediocru ce se foloseste de mijloace ieftine, de prost gust ca sa atraga atentia publicului.Termen frantuzesc.
Se pare deci ca la un moment dat acest fenomen era atat de raspandit la francezi incat avea nevoie de un nume. Pe la noi nu cred ca-l foloseste prea multa lume.Probabil ca e intalnit mai mult la oameni cu educatie care stiu sa-l plaseze in contextele potrivite.Pentru omul obisnuit, nedeprins cu lectura si fara preocupari intelectuale, probabil ca este un cuvant fara importanta si foarte greu de utilizat.Mi se pare insa insa nedrept. Alt cuvant a facut cariera aici.Unul ingrozitor de greu de ortografiat si mult prea larg folosit :kitsch.
Creatorul de kitsch incearca sa te cucereasca copiind prost modele de o autentica valoare, pe cand cabotinul incearca sa iti impuna propria lui viziune asupra valorii .Creatorul kitsch-ului este cinstit, stie cate parale face opera lui si ti-o vinde ca atare.Cabotinul e constient de mediocritatea lui si vrea sa te insele, iti prezinta lucrurile trucat incercand sa te convinga ca mesajul ieftin pe care il transmite este de fapt valoare.Cabotinismul este mult mai greu de izolat, mai raspandit si mai agresiv decat pare a fi.Si in loc sa capete locul pe care il merita, undeva la periferia lumii spectacolului, este premiat, recompensat, laudat si aplaudat .Ma preocupa cateva zone unde acesta se manifesta pregnant.
Presa de senzatie poate fi luata drept model perfect de cabotinism.Mediocra, lipsita de stralucire, dar plina de sclipici, incearca sa iti capteze atentia prin cele mai ridicole si infantile mijloace, adeseori inventate.Demersul ei este reusit in masura in care ii aplaudam prestatia ieftina si ii cumparam mesajul primitiv luand drept informatie opusul informatiei.
Politica e un alt mediu fertil pentru cabotinism . Oameni cu gandire bolovanoasa care folosesc cuvintele ca pe bolovani. Arunca apoi unii in altii cu vorbe pe tonuri latrate, mimand prost fermitatea,corectitudinea sau cinstea, eliminand astfel posibilitatea afirmarii fermitatii, cinstei sau corectitudinii .Facand de rusine si politica si actoria.
Cred ca si blogurile au un potential urias pentru cabotinaj.Platforma de lansare pentru anonimi, care urmaresc adeseori cu obstinatie succesul, promovand o zarva continua prin obsesia pentru scandal .Unealta jalnica de aruncat paie pe foc folosita de pompieri ratati.
In fapt orice lucru aflat in atentia publicului pentru o perioada mai mult ori mai putin indelungata atrage propria cohorta de cabotini ce se lupta din greu pentru atentie nemeritata.Suparator totusi zilele astea nu imi pare cabotinismul in sine cat uriasul credit ce i se acorda.
Ma mai gandeam ca aceasta notiune poate sa prinda viata doar in anumite conditii.In primul rand e necesara prezenta publica a valorilor reale.Astfel, stiind ce este valoarea si apreciind-o la nivelul pe care aceasta il merita, in mod sincer, nedisimulat vei putea recunoaste apoi un cabotin.Mai simplu spus, numai dupa ce ai vazut cum joaca un actor bun spectacolul unui actor mediocru care vrea sa te pacaleasca cu trucuri ieftine va deveni dezgustator.
Semne si povesti
M-am trezit pe blogul proaspat infiintat cu o reclama la pariuri.Ulterior am observat ca nu apare doar la blogul meu ci pe intregul site.
Reclama asta mi-a amintit ca n-am facut niciodata un pariu.Daca am pariat vreodata, intamplarea sta foarte bine pitita in ceata copilariei si intarzie sa imi vina in memorie.Nu imi place ideea unui concurs al carui rezultat depinde de prea multi factori aleatori.In plus de asta un castig venit asa imi pare fara substanta, sec.Lipsit de seva castigului la care ai lucrat indelung, pentru care te-ai luptat intr-o forma sau alta, si care devine astfel de pret.
In reclama cu dominanta de rosu apare o domnisoara cu privire nastrusnica care-i gata sa-ti ofere un bonus.Te gandesti ca ti-l da chiar ea, si ca va avea aceasi atitudine obraznicuta cand ti-l va inmana.Se joaca neglijent cu o cheita probabil, e cam greu de observat, pentru ca reclama are dimensiuni reduse. Aceasta cheita e legata la o sfoara alba in jurul gatului, avand cred un sens pentru cei care pariaza.Pentru mine, in contextul asta, nu inseamna mare lucru...
Fatuca nostima e inlocuita la un moment dat de un fotbalist.Venit de niciunde, loveste o minge aparuta in acelasi fel, pe care o trimite drept in nasul privitorului cu hotarare si aplomb .
Ma gandesc cum ar suna reclama asta repovestita in functie de evenimentele animate ce o alcatuiesc... amestecate evident cu un pic de imaginatie.Dar nu cred ca m-ar asculta cineva cu atentie.Sunt atat de rudimentare si impersonale ca poti sa-ti imaginezi orice despre ele incercand sa le umanizezi.Dar pana la urma tot lipsite de viata sunt atata timp cat scopul lor este vanzarea unui produs.In cazul asta pofta de a paria.
Reclama pe internet a devenit foarte agresiva chiar atunci cand este de un bun gust evident.Tasneste de peste tot, se incapataneaza sa acopere texte pe care vrei sa le citesti sau iti blocheaza accesul catre articole la care esti nerabdator sa ajungi.Uneori nu mai gasesti butonul de la care sa o inchizi, emite zgomote de toate felurile, purtandu-se ca un copil rasfatat care iti solicita atentia.Un copil ca Pinochio as mai adauga eu .
Nota:
Am mutat blogul de pe alta plaforma aici.Unul din motivele pentru care am facut asta il reprezinta aceasta nota.Acolo aveam senzatia ca tot ce scriu sta sub semnul jocurilor de noroc si al casinourilor.
Reclama asta mi-a amintit ca n-am facut niciodata un pariu.Daca am pariat vreodata, intamplarea sta foarte bine pitita in ceata copilariei si intarzie sa imi vina in memorie.Nu imi place ideea unui concurs al carui rezultat depinde de prea multi factori aleatori.In plus de asta un castig venit asa imi pare fara substanta, sec.Lipsit de seva castigului la care ai lucrat indelung, pentru care te-ai luptat intr-o forma sau alta, si care devine astfel de pret.
In reclama cu dominanta de rosu apare o domnisoara cu privire nastrusnica care-i gata sa-ti ofere un bonus.Te gandesti ca ti-l da chiar ea, si ca va avea aceasi atitudine obraznicuta cand ti-l va inmana.Se joaca neglijent cu o cheita probabil, e cam greu de observat, pentru ca reclama are dimensiuni reduse. Aceasta cheita e legata la o sfoara alba in jurul gatului, avand cred un sens pentru cei care pariaza.Pentru mine, in contextul asta, nu inseamna mare lucru...
Fatuca nostima e inlocuita la un moment dat de un fotbalist.Venit de niciunde, loveste o minge aparuta in acelasi fel, pe care o trimite drept in nasul privitorului cu hotarare si aplomb .
Ma gandesc cum ar suna reclama asta repovestita in functie de evenimentele animate ce o alcatuiesc... amestecate evident cu un pic de imaginatie.Dar nu cred ca m-ar asculta cineva cu atentie.Sunt atat de rudimentare si impersonale ca poti sa-ti imaginezi orice despre ele incercand sa le umanizezi.Dar pana la urma tot lipsite de viata sunt atata timp cat scopul lor este vanzarea unui produs.In cazul asta pofta de a paria.
Reclama pe internet a devenit foarte agresiva chiar atunci cand este de un bun gust evident.Tasneste de peste tot, se incapataneaza sa acopere texte pe care vrei sa le citesti sau iti blocheaza accesul catre articole la care esti nerabdator sa ajungi.Uneori nu mai gasesti butonul de la care sa o inchizi, emite zgomote de toate felurile, purtandu-se ca un copil rasfatat care iti solicita atentia.Un copil ca Pinochio as mai adauga eu .
Nota:
Am mutat blogul de pe alta plaforma aici.Unul din motivele pentru care am facut asta il reprezinta aceasta nota.Acolo aveam senzatia ca tot ce scriu sta sub semnul jocurilor de noroc si al casinourilor.
Situatia
Zilele astea au loc tot felul de framantari sociale, politice, economice, financiare interne si externe, schimbari de toate felurile. Lumea se transforma rapid sub privirile noastre fara sa putem face altceva decat sa incercam sa pastram ca pe o constanta ce-a mai ramas bun in noi. In cazul in care a mai ramas ceva nesacrificat pe altarul vanitatilor sau al viciilor. Stirile ne inghesuie si nu mai stim ce sa facem cu atatia catei cu probleme, vedete incendiare cu tzatze, politicieni ce-si cauta autoritatea pe unde-a mai ramas, pornografie cu oameni imbracati pentru iernat si maternitati in flacari. Normalitatea care se schimonosea la noi dintr-o oglinda stramba ne face acum cu ochiul din groapa pe care am sapat-o pentru ea. Deasupra burti satule mananca cu lopata fara sa mai reuseasca sa astupe haul fara noima al propriilor nereusite. Langa bordura batranetea ploua rotund lasand raurile sa-i ascunda durerea. La stanga ragaie un seif gol iar la dreapta sta o gogoasa pe care nu o inghite nimeni. Cerul da in noi cu lumini necunoscute deghizate in baloane iar ropotele de aplauze trag cu gloante de cauciuc. Sulitele speriate de rachete alearga pe sub pamant iar cartitele se sinucid de frica. Cate un zambet cald raceste dogoarea iadului. Soldatii vor sa apere dar au sfarsit inghititi de orizont.Varza asta moare de propriul dor foaie cu foaie pana la cotor.
Trecut si prezent
Am mai tinut un blog in trecut, prin 2006, 2007..Se chema “Weekend la halba" si povesteam la adapostul anonimatului despre viata mea obisnuita de atunci.A fost interesant ca intamplare.Lucrand la el am ajuns la concluzia ca orice prostie care apare public isi gaseste si spectatori.Recitindu-l dupa o perioada mi s-a parut un sirop dezgustator, vopsit cu manie proletara si plin de vaicareli asa ca l-am sters.Ulterior mi-a parut rau dupa el, avea si cateva insemnari destul de simpatice care mi-ar fi fost poate de folos astazi.Ca un instantaneu a ceea ce am fost.Dar era prea putin grau in neghina, iar faptul ca a disparut e destul de imbucurator pentru sanatatea spirituala a omenirii, sau mai degraba a celor cativa cititori pasageri.Am mai facut unul numit Ritmic, ceva mai reusit, care s-a impotmolit insa dupa vreo 20 de insemnari.A venit apoi un moment cand mi s-a parut oribil sa fac din ceea ce gandesc un exponat. Astfel ingroparea trecutului meu public, chiar daca statea sub semnul anonimatului, mi s-a parut cea mai buna solutie.Am sters tot.
Acum parerile mi s-au schimbat, si am decis sa tin un blog ce poarta propria mea semnatura.Inca nu am habar ce inseamna asta dar probabil ca voi afla daca continui.
In afara de a face pe desteptul mai am totusi cateva motive pentru care scriu.
Port cu mine un soi de lehamite.Am uneori senzatia ca vad peste tot numai produse industriale, de serie. Oricat ar fi de interesante, bineintentionate ori rauvoitoare, rautacioase, se afla toate inscrise intr-o ordine mecanica ce le priveaza de suflet, si deci de identitate.Fiecare face ceea ce trebuie sa faca, fiecare ocupa locul care i s-a distribuit de unii , de altii sau de legile dupa care lumea se conduce.Stii astfel precis la ce sa te astepti de la oricare.Au observat care e calitatea lor cea mai vandabila si iti ofera din aia pana te saturi. In aceasta perfecta distributie nu mai intalnesti oameni ci doar categorii de oameni care afiseaza mici diferente de pe raftul unde sunt asezati.Unul vine pe langa frisca promisa cu o trompeta... altul, care face un deliciu public din desfundarea canalelor, concureaza pe aceasi sectiune cu unul ce are si voce de tenor.Un circ perfect organizat, sau pentru cei cu inclinatii intelectuale o orchestra foarte disciplinata care canta zilnic sadind in noi semintele fricii, ale iubirii sau ale disperarii, ale lacomiei sau nebuniei.Pe mine insa toate astea ma plictisesc.La momentul in care scriu aceste randuri tot ceea ce se canta imi pare invechit sau prea bine uns si prea stralucitor pentru firesc.O reclama unde toti se intalnesc sa-ti vanda ceva.Apoi se despart ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Ceea ce uneori e perfect valabil:absolut nimic nu s-a intamplat.In concluzie m-am gandit sa scriu ceea ce mi-ar placea sa vad scris, si nu gasesc nicaieri.Pana devin si eu probabil un produs pe-un raft care mai vine la pachet cu inca trei ca el gratuiti, daca cumperi unul.
Mai e un soi de curiozitate.Ce-ar fi daca. Oare lucrurile pe care le gandesc si le fac publice, devenind astfel asociate cu mine, imi vor schimba viata? Evident va depinde foarte mult de ceea ce scriu.Si tinand cont ca pe lumea asta exista o mare varietate de oameni poate e bine sa gandesc la ceea ce spun cu mare atentie...
Apoi dorinta de a iesi din anonimat.Placerea de a dezbate ceea ce ma preocupa, cu propriul nume, fara protectia oferita de identitatea falsa de pe forumuri sau de aiurea.Cred ca multe din lucrurile spuse le pot sustine cu argumente solide. Altele sunt doar pasagere, menite poate sa duca la concluzii adevarate dupa ce si-au consumat puterea de a mai fi crezute.
Acum parerile mi s-au schimbat, si am decis sa tin un blog ce poarta propria mea semnatura.Inca nu am habar ce inseamna asta dar probabil ca voi afla daca continui.
In afara de a face pe desteptul mai am totusi cateva motive pentru care scriu.
Port cu mine un soi de lehamite.Am uneori senzatia ca vad peste tot numai produse industriale, de serie. Oricat ar fi de interesante, bineintentionate ori rauvoitoare, rautacioase, se afla toate inscrise intr-o ordine mecanica ce le priveaza de suflet, si deci de identitate.Fiecare face ceea ce trebuie sa faca, fiecare ocupa locul care i s-a distribuit de unii , de altii sau de legile dupa care lumea se conduce.Stii astfel precis la ce sa te astepti de la oricare.Au observat care e calitatea lor cea mai vandabila si iti ofera din aia pana te saturi. In aceasta perfecta distributie nu mai intalnesti oameni ci doar categorii de oameni care afiseaza mici diferente de pe raftul unde sunt asezati.Unul vine pe langa frisca promisa cu o trompeta... altul, care face un deliciu public din desfundarea canalelor, concureaza pe aceasi sectiune cu unul ce are si voce de tenor.Un circ perfect organizat, sau pentru cei cu inclinatii intelectuale o orchestra foarte disciplinata care canta zilnic sadind in noi semintele fricii, ale iubirii sau ale disperarii, ale lacomiei sau nebuniei.Pe mine insa toate astea ma plictisesc.La momentul in care scriu aceste randuri tot ceea ce se canta imi pare invechit sau prea bine uns si prea stralucitor pentru firesc.O reclama unde toti se intalnesc sa-ti vanda ceva.Apoi se despart ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Ceea ce uneori e perfect valabil:absolut nimic nu s-a intamplat.In concluzie m-am gandit sa scriu ceea ce mi-ar placea sa vad scris, si nu gasesc nicaieri.Pana devin si eu probabil un produs pe-un raft care mai vine la pachet cu inca trei ca el gratuiti, daca cumperi unul.
Mai e un soi de curiozitate.Ce-ar fi daca. Oare lucrurile pe care le gandesc si le fac publice, devenind astfel asociate cu mine, imi vor schimba viata? Evident va depinde foarte mult de ceea ce scriu.Si tinand cont ca pe lumea asta exista o mare varietate de oameni poate e bine sa gandesc la ceea ce spun cu mare atentie...
Apoi dorinta de a iesi din anonimat.Placerea de a dezbate ceea ce ma preocupa, cu propriul nume, fara protectia oferita de identitatea falsa de pe forumuri sau de aiurea.Cred ca multe din lucrurile spuse le pot sustine cu argumente solide. Altele sunt doar pasagere, menite poate sa duca la concluzii adevarate dupa ce si-au consumat puterea de a mai fi crezute.
Precizare
Am hotarat sa incep blogul pentru ca imi place sa fac pe desteptul.E o placere pe care o cultiv de multa vreme si care mi-a adus (in mod firesc )numai necazuri.Spun "sa fac pe desteptul" pentru ca nu ma consider prea destept dar foarte adesea reusesc sa mimez pentru un interval de timp chiar si inteligenta daca am vazut-o in prealabil la altii.Ar fi trebuit poate sa imbratisez o cariera actoriceasca unde mimetismul meu natural ar fi putut sa-mi puna in fata un drum mai neted, dar acum e cam tarziu.M-am obisnuit sa ma cred altceva decat actor. Una peste alta blogul este mediul ideal pentru a face pe desteptul si cum public exista pentru orice manifestare publica probabil ca voi avea si eu un numar de oameni interesati de aceasta pornire lipsita de ingenuitate, oameni carora le multumesc anticipat pentru rabdare si intelegere.Nu o sa-mi pastrez anonimatul, dar nu din dorinta de a deveni celebru prin umorul meu mai mult ori mai putin voluntar, ci doar pentru ca au inceput sa mi se para cam copilaresti textele nesemnate.In fond cred ca toate lucrurile pe care incerc sa le ascund se vad si cu ochiul liber. Apoi nu am de gand sa fac destainuiri jenante despre viata mea personala ci doar sa plimb in spatiul public niste vanitati foarte des intalnite deci destul de banale, incercand sa le fac un ambalaj colorat si pe cat se poate, ingrijit.
Nu prea cred ca voi aduna un numar suficient de curiosi ca ceea ce spun sa aibe o importanta aparte in viata cetatii deci probabil ca voi ramane la fel de anonim cu blog, cum as fi fost anonim si fara blog.In plus ma cheama Ionescu Mihai,(la propriu) si mi se spune Mache, sunt rotofei si bine dispus dupa a doua bere.Mai e problema foarte spinoasa a cunoscutilor, a familiei, a prietenilor, a colegilor de serviciu...a sefilor, a colaboratorilor, a fostilor colegi de clasa, a celui ce iti ia un interviu pentru un job, a celor carora le-ai facut vreun rau mai mic sau mai mare, sau a vecinului de palier, a amicului invidios, a fostei neveste, a amantei sau a noii amante si lista poate deveni foarte ,foarte lunga.Pentru fiecare am cate o imagine si aceste randuri contrazic probabil tot ceea ce ei cred despre mine.Se pare insa ca pofta de a o face pe interesantul depaseste orice inhibitie de acest gen si este desigur dublata de credinta ca nimic nu-i mai neinteresant decat un om care vrea sa para interesant…fara sa uit de convingerea impertinenta ca multe din cele pe care am de gand sa le spun aici se regasesc in fiecare dintre cititorii mei.
Nu prea cred ca voi aduna un numar suficient de curiosi ca ceea ce spun sa aibe o importanta aparte in viata cetatii deci probabil ca voi ramane la fel de anonim cu blog, cum as fi fost anonim si fara blog.In plus ma cheama Ionescu Mihai,(la propriu) si mi se spune Mache, sunt rotofei si bine dispus dupa a doua bere.Mai e problema foarte spinoasa a cunoscutilor, a familiei, a prietenilor, a colegilor de serviciu...a sefilor, a colaboratorilor, a fostilor colegi de clasa, a celui ce iti ia un interviu pentru un job, a celor carora le-ai facut vreun rau mai mic sau mai mare, sau a vecinului de palier, a amicului invidios, a fostei neveste, a amantei sau a noii amante si lista poate deveni foarte ,foarte lunga.Pentru fiecare am cate o imagine si aceste randuri contrazic probabil tot ceea ce ei cred despre mine.Se pare insa ca pofta de a o face pe interesantul depaseste orice inhibitie de acest gen si este desigur dublata de credinta ca nimic nu-i mai neinteresant decat un om care vrea sa para interesant…fara sa uit de convingerea impertinenta ca multe din cele pe care am de gand sa le spun aici se regasesc in fiecare dintre cititorii mei.
Curriculum vitae
Mihai Ionescu alias Mache Ionescu
Nascut in Bucuresti pe 31 decembrie 1969
Absolvent al liceului Nicolae Tonitza promotia 1988
Stagiul militar 1989
Facultatea Luceafarul sectia pictura in 2003
Actualmente artist 3D si grafician
Contact:
makeionesco@hotmail.com
Subscribe to:
Posts (Atom)