Liberă exprimare

Datorită schimbărilor rapide, profunde și a crizelor de toate felurile ce ne încearcă în prezent, apar destul de des în media referiri la sistemele totalitare din secolul trecut. Nu cred că este rău să se vorbească despre pericolele ce ne pot încerca dacă slăbim vigilența.
Deci unele concluzii se pot trage din ce s-a întâmplat pentru a recunoaște și în prezent tiranii și a încerca sa le aducem adevărata față în lumina înțelegerii. Nu o să fac referire la demagogii obișnuiți care iau tot felul de etichete prăfuite și le aplica dușmanilor politici fără nici o urmă de discernământ sau minimă cultură istorică. Ci la cei autentici.
Pana la urmă cum putem defini un tiran? Cum îl putem recunoaște? Trebuie sa aibă în mod obligatoriu mustăcioară și să urle într-un microfon? Trebuie să poarte uniformă militară? Sau cârlionții aranjați în jurul singurei urechi vizibile?
Eu cred ca îl poți deosebi după tiparul de gândire. Cred că toți tiranii alcătuiesc o categorie distinctă și au însușiri ce pot fi identificate cu ușurință de către orice observator neutru. Înainte de a porni în căutarea lor este înțelept să afli unele lucruri.
În primul rând trebuie să știi că un tiran nu poate fi contrazis. El are întotdeauna dreptate absolut orice ar spune. Nu cred că am nevoie să argumentez asta. Faptele lor vorbesc de la sine prin tine. Gândește-te atent la ce ți-e frica chiar și să formulezi și o să știi exact despre ce vorbesc.
Un tiran nu poate fi criticat. În nici un fel de circumstanță. Dacă un patron, spre exemplu, își poate concedia angajații pe care ii plătește pentru că a fost criticat, un tiran poate concedia angajații oricui pentru așa ceva.
Un tiran nu iartă. Niciodată. Oricât timp ar trece, oricât ai plăti pentru o reala sau inventată greșeală, nu te aștepta la iertare.
Un tiran nu are limite în a face rău semenilor săi. E unul din motivele pentru care a ajuns și se menține la putere. Puterea este probabil singurul său atașament.
Pentru un tiran nu exista altă dreptate decât aceea care îi aparține. El este dreptatea. Cât de dreaptă este aceasta însușire a lui poți să judeci singur cititorule privind la multele legi strâmbe ce-ți strică și ție viața.
Tiranul este superior oricui, orice ar face. Dacă nu mă crezi, pune în discuție unul din lucrurile pe care ți le-am enumerat și ai să vezi că am dreptate.
Acestea trebuie neapărat să le știi înainte de a-ți exercita dreptul tău la liberă exprimare. Sunt absolut convins că de vei merge în direcția asta vei descoperi și alte însușiri ale tiranilor care mie poate mi-au scăpat.
PS Tiranii nu au simțul umorului.

Gravură de Marcel Chirnoagă.

Clarificare

Răsfoindu-mi notele am remarcat un ton care poate fi interpretat drept moralist. Aș dori să clarific un pic lucrurile în aceasta privință.
Cred că pentru a face morală trebuie sa fii tu însuți moral. Poți să fii moralist și fără să fii moral dar nu ar trebui poate să te miri dacă nu te ia nimeni în seamă, ești privit cu suspiciune sau se lipește de tine batjocura semenilor. Totuși, în mod paradoxal, oamenii cu adevărat morali sunt, cred eu, rareori moraliști. Mai cred că moralitatea vine și cu o doza importantă de modestie și discreție lucruri care sunt greu de conceput pentru un moralist. Pe acesta din urmă mi-l imaginez mai degrabă agresiv, orgolios, complet lipsit de prudență și înțelepciune, dar plin de credință și de dorința nedisimulată de a schimba stări de lucruri ce ii par periculoase sau greșite. Evident că e fără înțeles să critici hoția dacă tu însuți ești hoț, minciuna dacă îndrugi numai gogoși, desfrânarea dacă ești desfrânat, etc. Se poate și asta, lumea noastră este plină de posibilități, dar atunci nu te mai numești moralist ci doar clasicul lup în piele de oaie, o specie tot timpul la modă.
Revin deci la notele mele, și la clarificarea pe care o consider necesară.
Nu mă consider moralist pentru că nu îndemn oamenii să se schimbe după felul în care cred eu că ar fi bine. M-am străduit să nu scriu decât de lucruri pe care le-am studiat, fie și superficial. În speranța ca asta să fie de folos cuiva care parcurge textele cu atenție. Implicarea emoționala cred că s-a aranjat natural în subiectele tratate, pentru că ceea ce îmi afectează semenii mă afectează și pe mine. E un lucru firesc, nu suntem singuri pe lume și nici nu suntem mașini lipsite de suflet. De asemenea, nu mă consider moralist pentru că majoritatea notelor cred că-s mai degrabă exerciții de gândire. Acțiunile noastre au consecințe. Iar ceea ce facem se poate uneori înscrie într-o logică. Aceasta poate duce la limpezirea unor situații. Iar înțelegerea a ceea ce trăiești îți ușurează suferința și te ajută să iei decizii corecte. Nu mă cred infailibil așa cum un moralist ar trebui să fie, sunt plin de îndoieli și ezitări, habar nu am dacă fac bine sau rău cu notele mele. Sper doar să ajut oameni mai confuzi decât sunt eu. De asemenea nu mă pot lăsa sedus de labirintul steril și lipsit de compasiune al psihiatriei sau al psihologiei, unde cei care s-au rătăcit acolo îi rătăcesc și pe alții. Așa cum am mai spus, îmi îndemn puținii cititori la discernământ, atenție, și, de ce nu, la simț al umorului.

Maturitate sau lipsă de maturitate?

Probabil ca una dintre cele mai mari catastrofe produsă în politica ultimelor decade este amestecul acesteia cu sexualitatea. Sexualitatea devenită temă în dezbaterea publică, parte din programe guvernamentale care de care mai ciudate și mai înspăimântătoare. Sexualitatea devenită mijloc de a obține popularitate și voturi. Aducerea în prim planul atenției publice a unei categorii de lucruri care ține prin excelență de viața intimă, personală, privată. O chestiune din existența fiecăruia dintre noi despre care nu vorbești cu ușurință, nu o discuți cu oricine și oricând, nu o dorești afișată din motive care țin de civilizație și de o minimă igienă morală. Acel capitol din viața ta despre care, dacă nu lucrezi în industria pornografiei, nu vei dori poate să faci din el subiect de conversație pentru nimeni altcineva decât pentru persoanele alese de tine. În cazul în care dorești să faci și asta.
Un vocabular care într-un trecut nu foarte îndepărtat era folosit doar de băieții de liceu pe ascuns, acum se lăfăie în locuri care de care mai respectabile și mai neașteptate. Iar alături de vocabular stă lipită uneori și lipsa totală de pudoare, de rușine, de sfială. Politica intrată într-un domeniu de care ar fi trebuit sa se țină departe, silită chiar de definiția ei - administrarea treburilor publice. Ne mai putem mira astfel de explozia de ură, agresivitate, ticăloșie, vulgaritate și obscenitate ce pare ca țâșnește în aceste zile de peste tot fără nici o opreliște?

Sens unic

Am auzit în urmă cu multă vreme o zicală pe care o reproduc aici: "Să te ferești de omul care a citit o singură carte!". Cred că se poate extinde puțin și asupra celor care susțin fără discernământ un singur principiu, o singură valoare, sau un singur concept. În afară de faptul că e posibil să te tragă după ei, vor terfeli și ideea pe care pretind ca o apără. Ei nu văd că fragila piesă pe care o dețin face parte dintr-un întreg care nu se arată celor ce poartă ochelari de cal. La capăt vor înțelege poate că au speriat lumea, și că ceea ce susțineau nu mai are nici o importanța. Că un alt adevăr a răsărit înaintea lor. Unul pe care vor trebui sa îl înfrunte din fundătura unde i-a cărat lipsa lor de viziune.

Chestiuni legate de comunicare

Am asistat la tot felul de controverse de-a lungul timpului pe forumuri sau chaturi, încercând să deslușesc cu mintea mea, nu foarte strălucită, despre ce se vorbește. Pe forumuri lumea vine de obicei să discute în contradictoriu, lucru salutar în opinia mea. Mai sunt și dezbaterile din media dintre care unele sunt extrem de interesante. Dar nu despre acestea îmi doream sa spun ceva.
 Sunt genul de persoană introvertită, singuratică, asa că am participat destul de rar la controverse. Am fost angajat în multe locuri având drept colaboratori oameni foarte diferiți între ei.
Aici, lucrurile căpătau se pare cu totul altă semnificație. Subiectul discutat ducea la certuri fără nici o finalitate indiferent de natura lui. Părerile erau în permanența ireconciliabile și creau o tensiune, cred eu, artificială. Toți își doreau ca punctul lor de vedere să prevaleze înaintea celorlalți iar asta ridica bariere invizibile dar de netrecut. Am asistat chiar la dispute unde cei implicați susțineau aceeași soluție dar continuau încă să se certe. Așa am înțeles că nu urmăreau rezolvarea problemei ridicate de treaba pe care o aveau de făcut. Erau în fapt chestiuni legate de orgoliu și putere.Asta bloca desigur totul și lăsa din păcate lucrurile nerezolvate, sau rezolvate de cel cu vocea mai puternică.
Am regretat de fiecare data când am încercat să intervin spunându-mi părerea. Nu neapărat pentru că felul în care priveam eu lucrurile ar fi fost cel mai bun și nimeni nu recunoștea asta. E foarte greu de spus la un moment dat care ar fi soluția cea mai bună pentru o problemă. Până la urmă de aceea există dezbateri. Am regretat pentru ca m-am simțit înșelat. Cele ce țin de personalitate ar trebui să își găsească dezlegarea în moduri specifice acestora, iar restul ar avea nevoie poate de luciditate și de o anumită detașare, pentru o sănătoasă claritate în gândire.