Portretul

Am trait intr-o vreme cand orice lucru spus in public, indiferent daca era vorba de literatura, film ori  gimnastica  avea rezonanta. Unele dintre rezonante te puteau trimite direct in beciurile securitatii fara ca cineva sa mai repete vreodata dansul sau exercitiile tale de mima, altele deveneau subiect de bancuri, altele se transformau pur si simplu in folclor. Se vorbea inca despre ele pentru ca nu atingeau dosul sensibil al cine stie carui potentat, sau se multiplicau in ecouri de nerecunoscut, mult dupa ce vocea in cauza mai putea masura lungimea vreunui nas.
Una din povestirile ce a facut cariera in aceste vremuri de profunde rezonante, si care a devenit rapid populara mai ales prin cercurile de cititori de literatura fantastica, a fost o nuvela numita Regii nisipurilor . Am gasit povestirea pe internet, la dispozitia oricarui internaut, sau pentru cei care mai adora inca litera tiparita, cred ca o vor gasi intr-una din editiile almanahului Anticipatia de prin anii optzeci. Probabil 1985 sau 1986. Deasemenea detalii despre nuvela sau autor apar la o simpla cautare pe Google asa ca nu are rost sa intru in amanunte pe aceasta tema.
Succesul nuvelei a fost asigurat de mai multe elemente.Inedita, originala, complicata pe masura ce se dezvaluia cititorului, dar mai ales horror, si inspaimantatoare prin inevitabilitatea cu care personajul principal isi construia destinul. Am recitit nuvela relativ recent si mi-a parut la fel de proaspata, ca si cum as fi recitit-o pentru intaia oara.
 Poate ca nu as fi vorbit despre ea daca nu as fi citit acum cateva luni o carte mult mai cunoscuta. M-a facut sa ma gandesc, daca nu la o paralela intre aceste doua scrieri macar la o anume apropiere intre ele. In ambele este vorba de un portret care se construieste sub privirea cititorului.
In Portretul lui Dorian Gray e vorba de o pictura. Dorian Gray e tanar si frumos, starneste admiratia cu spiritul dar si cu frumusetea fizica, peste tot unde se duce e admirat, placut si dorit. In acest moment al vietii sale, un pictor popular ii face portretul. Tarat de evenimente, sau poate doar dintr-un capriciu savarseste un lucru infiorator. Cand isi priveste portretul vede la el o schimbare. Expresia figurii sale a capatat un aspect sadic si respingator. De-a lungul timpului, face tot mai multe ticalosii, devenind un personaj indezirabil dar isi pastreaza frumusetea si tineretea fizica. Portretul lui insa continua sa se urateasca si sa imbatraneasca urmarind indeaproape identitatea lui spirituala. Nu am de gand sa povestesc tot romanul. E la dispozitia oricui in librarii si e o lectura buna.
 Si in Regii nisipurilor e vorba de un portret si de o legatura stransa intre acesta si faptele personajului principal. Simon Kress nu este nici simpatic nici moral. Dimpotriva, este abject, si se bucura de fiecare clipa in care este in acest fel. Se balaceste deasemenea intr-un grup de prieteni ce sunt aidoma lui. Pe scurt, povestea e urmatoarea. Simon, urmarindu-si instinctele de ticalos, si satul sa mai chinuie animalele pe care le avea deja, se hotaraste sa gaseasca ceva nou. "Norocul" ii surade si gaseste un magazin discret ce vinde ciudate creaturi de pe alta planeta. Acestea sunt asemanatoare cu albinele sau cu termitele, isi construiesc castele si depind de o fiinta mai mare ce sta inauntrul cuibului. Au nevoie insa si de un stapan al carui portret va aparea pe zidul constructiei. Acasa ii e instalat un imens terariu unde sunt plasate toate acestea si el asteapta sa le vada razboindu-se.
La inceput le hraneste cu regularitate si portretul creat de ele este binevoitor, frumos si zambitor. Dar Simon Kress isi pierde rabdarea si incepe sa se poarte din ce in ce mai urat, invitandu-si si prietenii la acest spectacol. Figura construita de creaturi se urateste din ce in ce urmarindu-i indeaproape fiecare actiune.
Ce m-a frapat, asa cum am zis, a fost apropierea dintre cele doua povesti. Destinul implacabil pe care aceste personaje intrate pe calea abjectiei si-l construiesc cu savoare si inconstienta, ignorand imaginea ce le oglindeste faptele. Dorian Gray se afunda in ticalosie pe parcursul vremii, simtindu-se vinovat si ferind portretul sau moral de orice privire, dar continuandu-si seria de actiuni reprobabile.
Simon Kress nu are scrupule de nici un fel. Face totul public si se mandreste cu asta. Urmareste doar scandalul, razboiul cu orice pret, ingnorand complet avertismentele ce apar pe parcursul istorisirii. Mai moderna, mai aproape de cele ce ne curg in aceste zile prin fata ochilor, povestea aduce in fata o lume ce actioneaza aproape mecanic, cruda, neiertatoare si abominabila. Aici, Dorian Gray ar fi parut un om naiv si pe deplin moral, un fel de sfant chiar. Dar invitat la petrecere, probabil ca regii nisipurilor i-ar fi acordat si lui aceiasi ingaduinta .

Regii nisipurilor aici: http://www.scribd.com/doc/30154/Martin-George-RR-Regii-nisipurilor

Ieri

M-am gandit la ceva. Nu stiu daca este adevarat, sau macar demn a se vorbi despre asta, insa nu pare ca m-as putea opri de la aceasta. M-am gandit putin la suferinta si la neputinta noastra in fata ei. M-am mai gandit la faptul ca nu am fi stiut despre ea daca undeva in trecut nu ar fi existat rai. Acel loc si acea stare perfecta, lumea fara trecut si fara viitor, lumea cu care ne identificam in totalitate, acolo unde istoria nu isi mai are rostul pentru ca trecutul este doar o parte vie a prezentului. Nu existau nici intrebari nici dorinte caci aveam totul si in cel de langa noi ne recunosteam fara putinta de indoiala. Daca nu am sti de toate acestea, lucruri intamplate in urma cu multa vreme, lucruri a carei memorie o pastram, nu am mai suferi. Cum sa mai suferi cand suferinta e o stare naturala si nu stii de nimic altceva? Suferi tocmai pentru ca stii bine ca lucrurile pot fi perfecte, ca fericirea nu mai exista pentru ca nu mai exista nici moduri de a ne raporta la ea, ca lumea din care faceam parte era in noi insine si nu era nevoie de fapte pentru a ne masura viitorul. Acesta era in noi. Acum, cazuti fiind din starea de bine absolut ne purtam urat unii cu altii parca pentru a ne face in ciuda, a ne schimonosi intr-o oglinda pe care am strambat-o pentru a nu ne mai vedea adevaratul chip. Retraim vesnic aceeasi greseala de care ne este frica dar pe care nu ne putem impiedica sa o tot repetam. Poate ca sunt ganduri prea mari pentru mine. Cine sunt eu in fond sa ma gandesc la rai si la suferinta si sa mai am si obraznicia de-a vorbi despre asta. Sunt doar un Ionescu oarecare pe care il asteapta o permanenta zi de maine si care a aflat despre bine din povestirile altora. Dar gandul mi-a parut curat, ca si cum ar fi fost mai important decat persoana mea asa ca l-am spus.

Despre muzica putin

Tot cautand prin muzica pe care o ascult mi-am dat seama ca nu inteleg nimic din ea. Si dintr-o data pe cat imi era de familiara pe atat mi-a devenit de straina. Probabil ca muzica ar trebui ascultata intotdeauna cu detasare. Ca si cum n-ai sti nimic despre ea si ai asculta-o intaia oara. Ca o inregistrare care isi dezvaluieste intelesurile doar in clipa in care o asculti. Lucruri spuse doar pentru momentul cand tu vei fi atent la ea si o vei putea intelege. Fosnetul vantului prin frunze nu are un inteles anume. Dar uneori capata inteles si e mai frumos decat orice muzica. La fel se intampla cu multe sunete din natura. Felul in care care raurile curg sau sunetul ploii cu infinitatea lor de variatiuni. La fel se intampla si cu muzica. Uneori are inteles alteori nu are.Poti trece cu vederea un anume sens al ei, pentru ca apoi sa ti se descopere pe neasteptate.Uneori revelata de altcineva alteori doar ascultata de tine intr-un moment cand erai deschis pentru ea. Uneori o piesa cunoscuta iti pare a dezvalui adevaruri de neocolit alteori aceeasi piesa nu iti spune nimic si o intrerupi dupa primele acorduri. Stranie poveste alcatuita de noi insine in dorinta de a mai afla lucruri despre lume. A reduce necunoscutul si a largi spatiul luminat din jurul nostru. Nu intotdeauna ne reuseste, si uneori sfarsim in bezna cautand raspunsuri. Alteori reusim si deodata aflam cu bucurie ca nu suntem singuri, si ca lumea poate fi prietenoasa si draga.

Ticalosi si imbecili

In filmele americane din ultimele decenii s-a perpetuat un cliseu. Cred ca prima data cand am luat nota de el a fost la sfarsitul anilor saptezeci vazandu-l in filmul Superman.( Pe atunci nu stiam desigur ca-i un cliseu.) Geniul raului, Lex Luthor, unul din principalele axe ale scenariului se inconjoara de imbecili. E greu de spus "se inconjoara" , totusi, pentru ca lumea lui e alcatuita din doua persoane. Ottis, slujitorul sau umil, si personajul feminin al carui nume nu il retin, ce nu pare a sta cu Lex din prea multa dragoste ci doar pentru un minimal statut subteran unei strazi cu proprietati imobiliare foarte scumpe.
Deci cel mai mai supus slujbas al intruchiparii depline a raului in acest film e un imbecil. Un om greu de suportat de catre stapanul lui prin imensele gafe pe care le savarseste, prin pericolele la care il expune si nu in ultimul rand la efortul pe care simpla lui prezenta il solicita. Cliseul se repeta in multe filme ulterioare si probabil anterioare acestuia dar nu pot vorbi decat de ce stiu.
Intotdeauna m-a mirat imbecilul. Ticalosul nu. Ticalosul e bine determinat de niste motivatii precise. In acest film vrea sa extermine o parte din lume ca sa isi construiasca hoteluri. O ambitie demna de un nemernic, o adevarata lumina in raiul ticalosilor. Dar imbecilul, slujitorul sau devotat, ce cauta oare in acest peisaj? Il vad mai degraba in maieu si chiloti preparand gratare pentru familie duminicile si pleznindu-si copii cand infunda toaleta cu mancarea cainelui. Ce cauta el in decorul organizat si atat de elaborat al ticalosului?
O sa incerc cateva explicatii fara sa ma abtin totusi in a-mi exprima si unele nedumeriri.
Una din explicatii ar fi contrastul. Lex Luthor nu poate gasi stralucire pentru personalitatea lui dacat gasind o personalitate langa care sa se evidentieze. Deci poate sa fie cu adevarat implinit doar in prezenta imbecililor sau al unui reprezentant de seama al lor. Astfel tot ce spune va parea stralucit, inteligent si demn de luat in seama pentru ca singurul care il priveste si incearca sa-l inteleaga este idiotul. Nedumerirea mea este tot fata de Ottis. De ce se lasa umilit in acest hal? Una din explicatii o da chiar filmul.E atat de obsedat sa nu greseasca incat nu mai are timp nici pentru el nici pentru altceva. Toata atentia lui e orientata spre a-si sluji seful astfel incat nimic altceva nu mai conteaza. Lumea lui se identifica cu frica pentru stapan.
Totusi intrebarile raman. Nici chiar Ottis nu poate fi atat de prost incat sa nu isi dea seama ca grupul imbecililor e mare si ca persoana sa nu este de neinlocuit. Dar se bazeaza probabil pe obisnuinta." Lex nu se va descotorosi de mine atata timp cat e obisnuit chiar si cu prostiile mele", probabil ca gandeste el atunci cand se mai desprinde de frica. Dar e desigur un rationament care functioneaza doar pentru a se linisti pe sine. Filmele americane nu au lansat si cliseul ticalosului care plange dupa imbecil.
Apoi imbecilul se supune unor pericole imense. In preajma ticalosului singurul lucru pe care ti-l poti face sunt dusmani. Dusmanii lui Lex devin si dusmanii lui Ottis, iar inconstienta rautatii lui Lex va atrage peste Ottis toate rele pe care Lex le provoaca. Deci oricat ar fi de prost isi da seama ca traieste intr-un permanent provizorat. Desigur exista Superman dar este greu de presupus ca acesta va interveni pentru el. Iar singurul curaj pe care Ottis il are este frica de pedeapsa.
Intrebarile care se nasc mai sunt si de ordin estetic totusi. Cum poate un personaj negativ care se vrea frumos si admirat in rautatea sa in preajma unui natang ? Oare natangul nu ii va cobori prestigiul asumat cu atata truda in savarsirea raului? Oare gloria fiecarui rau facut nu va fi anulata de fiecare prostie facuta de tolomac? E greu de raspuns la aceasta intrebare si numai cineva care il cunoaste pe Lex Luthor ar putea raspunde pertinent. Filmul nu dezvaluieste nimic din acest mister.

Precizare

Citind nota precedenta observ ca am intrat intr-o zona de care m-am ferit tot timpul: cotidianul romanesc. Nu o sa sterg nota, o voi lasa ca un mod de a-mi reaminti sa nu mai fac asta. De ce?
Din cateva motive pe care le voi enumera in continuare, si care m-au tinut pana acum departe de asta chiar si cand tineam jurnalul anonim.
Tentatia e destul de mare. Toata zarva creata in jurul evenimentelor, sau non evenimentelor de peste zi iti creeaza popularitate. E un fapt cert. Nu trebuie decat sa scrii simplu, pe intelesul tuturor si sa faci cat mai multa galagie iar daca nu te pricepi la asta sa iti dai cu parerea cat mai critic cu putinta si prefacandu-te ca le stii pe toate. In cele din urma nu vor intarzia sa apara si vizitatorii, si comentariile.E un leac bun contra plictiselii in cazul in care ai vreme de pierdut si nervii necesari ca sa urmaresti toate intamplarile de peste zi. Probabil ca vei ajunge in topuri de profil, vei fi citat pe forumuri si vei deveni o glorie virtuala admirata, temuta si respectata. Evident in cazurile fericite. (Nu stiu ce se intampla in cazurile nefericite, sunt absolut convins ca exista si din acestea suficiente.) Poate chiar vei ajunge la concluzia ca esti o valoare autentica.
Nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu cred ca blogul meu, sau felul meu de a scrie, din ce in ce mai dezordonat si mai neglijent in ultima vreme este cu adevarat o valoare. Il tin in ideea de a mai afla lucruri despre mine scriind si in speranta ca ceea ce scriu poate folosi cuiva, ii poate atrage atentia asupra unui fel de a privi lucrurile pe care eu il doresc cat mai original. Daca este sau nu o valoare asta o va stabili timpul, in cazul in care acest mod de exprimare va mai dainui.
Dar nici nu vreau sa mai cad in aceasta capcana, de analiza superficiala a unor lucruri pe care nu le cunosc indeajuns, despre care mi-am facut o imagine doar citind presa.
M-am trezit criticand media cu informatii luate tot din media, dupa principiul cui pe cui se scoate, (principiu pe care dealtfel nu l-am vazut niciodata functionand.) Lucru destul de obisnuit dealtfel, cat se poate de banal, si asa cum ziceam teribil de tentant pana il gasesti reprodus in mii de alte forme prin alte parti. Evenimentele cotidiene pot primi mii de interpretari si asta poate deveni fascinant. Dar paleta in care sunt oferite este atat de bogata, oferta atat de variata iar eu catusi de putin dornic sa-mi fac o cariera din asta.
In plus e cel mai schimbator mediu pe care l-am intalnit. Articole care pana mai ieri pareau de neconceput azi troneaza pe prima pagina si regulile se schimba din mers. Ca pentru oricare lucru facut bine iti trebuie instinct si placerea de a-l face altfel in foarte scurt timp sfarsesti in uitare, lucru nedorit. Pentru ca pana la urma faima e cea pe care o cauti preocupandu-te de astfel de subiecte care sfarsesc in uitare dupa o "cursa" nebuna de cateva zile.
Apoi face nota disonanta cu restul blogului. Incerc sa asez in aceste pagini lucruri la care lucrez de multa vreme fara voia mea, lucruri care mai mult ma gandesc pe mine decat le gandesc eu pe ele si carora le caut un fel de rezolvare.Incerc sa le asez. Mai vreau deasemenea sa dau blogului o identitate, o personalitate si un stil iar notele despre cotidian oricat de atractive ar fi ca subiecte de dezvoltat, sunt intotdeauna facile si foarte usor de folosit de catre altii in scopuri neclare.
Totusi o s-o pastrez si din motivul ca are ceva din stilul pe care am incercat sa-l imprim aici, o mare bucurie traita acum 20 de ani transformata intr-o mare dezamagire astazi.
Nota scrisa ieri m-a determinat sa rasfoiesc presa. Sa vad in ce masura m-am inselat in scrierile mele. Pregatisem deja in minte niste note despre politicieni si politica, despre stanga si dreapta despre care se face atata caz acum si despre vechii - noi oameni politici care, ma gandeam eu, vor distruge ce au lasat celelalte generatii de politicieni in picioare, in aplauzele nedisimulate ale unei prese pe cale sa devina insasi politica. Nu ma inselasem deloc dar vorbisem despre trecut. Presa de care adusesem aminte nu mai exista, in foarte scurt timp fusese inlocuita de o alta.
Daca lucrurile merg in continuare asa evolutia o va lua in sens invers, si peste o vreme nu foarte indepartata ne vom trezi cu totii in copaci descoperind cu pasiune primele unelte si folosindu-ne de ele ca sa ne crapam capetele. Un subiect la care incep sa ma gandesc de pe acum.

Noua amanare a notei despre intimitate

M-am decis sa nu scriu despre lucruri de actualitate, sau la moda. Desi decizia mea intereseaza prea putin, blogul avand un numar foarte redus de cititori, am simtit nevoia sa fac aceasta precizare pentru cei interesati. Totusi o anumita stire din cotidian mi-a atras atentia la un moment dat, pentru ca printre multe lucruri bizare, absurde sau macabre facea nota discordanta tocmai indeplinind toate aceste conditii.
Inainte de asta as vrea sa fac cateva precizari.
Dupa 20 de ani de la schimbarea regimului comunist tot nu am reusit sa am un sentiment de dezgust fata de presa. Nici macar fata de "acea parte a presei". Amintirea primului ziar "liber" de dupa revolutie care mi-a cazut in mana, ma tulbura si acum. Intamplator se chema chiar Libertatea si era radical diferit de Libertatea de astazi. Se distribuia gratuit si literele de-o schioapa care anuntau caderea regimului imi provocau o bucurie stranie, erau ca o fereastra brusc deschisa spre o noua lume. Nu stiam cum va fi noua lume, si atunci nici nu imi pasa, imi imaginam tot ce putea fi mai frumos.Foaia tiparita din mainile mele contribuia decisiv la asta. Mai pastrez si acum ziarul acela, undeva pe un raft prafuit printre niste Romanii libere pentru care se faceau cozi imense si niste Dileme care pe atunci inca nu erau vechi.
Am spus toate astea pentru ca urmeaza sa supun atentiei lucruri destul de regretabile despre acest foarte important segment al vietii publice romanesti. Pornind chiar de la acea stire ciudata care inca ma urmareste.
Evenimentul media suna cam asa: in urma unor zvonuri, care au circulat pe internet, in presa de senzatie si din om in om o masina de salvare a fost izgonita cu bolovani dintr-un cartier marginas al Bucurestiului. Se pare ca acest caz s-a mai repetat si in alte locuri dar de asta nu mai sunt sigur . Nu vreau sa devin la randul meu o sursa de zvonuri asa ca ii invit pe cei preocupati de asta sa se intereseze. Nu o sa vorbesc nici de zvonul in sine care era sinistru si caraghios in acelasi timp, imbogatit probabil de folclorul urban .
Pagini intregi de discutii pe forumuri, poate si pe chaturi sau in alte zone ale internetului dedicate acestor intamplari indicau o deruta totala . Probabil intretinuta si de zgomotul salvarilor care uneori lasa impresia ca Bucurestiul este un oras sub asediu. Probabil si de oameni special instruiti sa intretina acest tip de "informatie" profitand de confuzia generala. Cert este ca ziarele care se pretind serioase au ignorat subiectul, televiziunile din "mainstream" l-au tratat destul de superficial, ziarele si televiziunile de scandal au exploatat lucrurile in felul lor, fara sa ofere informatii autentice ci doar incercand sa amplifice paranoia. Dupa toata povestea nu am inteles nimic. Se pare ca declaratiile oficiale ale politiei nu au fost luate de nimeni in serios ceea ce e si mai ingrijorator. Iar alti oficiali care sa vorbeasca despre acest subiect nu am mai auzit in acea perioada.
Ceea ce m-a frapat a fost sensibilitatea iesita din comun a opiniei publice la zvonuri. O astfel de sensibilitate la zvonuri mai exista pe vremea cand presa era complet aservita sistemului si in mass media nu existau decat pseudostiri comandate . Daca situatiile au devenit similare, inseamna ca o mare parte a opiniei publice nu mai crede ca presa din Romania mai selecteaza informatii care o privesc, informatii de interes public. Asta inseamna ca ceea ce numim astazi presa are o viata paralela cu interesul public pe care pretinde ca-l slujeste. Asta inseamna ca pe zi ce trece se indeparteaza tot mai mult de acest interes dand astfel nastere la situatii hilare in care zvonul venit de la vecin suna mai credibil decat ceea ce massmedia alege sa prezinte, la ore de maxima audienta sau la buletinele de stiri. Mai simplu spus in destul de scurt timp, daca nu exista oameni geniali care sa inteleaga situatia si sa incerce sa o schimbe, presa nu va mai fi sursa de informatie ci doar o rafuiala ridicola intre oameni care detin controlul total asupra ei.
Politicienii sunt fara nici o putere in aceasta falsa dezbatere. Pentru ei presa trebuie sa fie un permanent aliat, prin natura lucrurilor. Pentru asta au ajuns la situatii de un penibil total in care vorbesc despre lucruri despre care nu stiu absolut nimic, intrebati cu prefacut interes de ziaristi care nu stiu nici ei mare lucru despre subiectul dezbatut, ceea ce numai la un observator informat nu poate duce. Gazonul prea scump de pe cine stie ce teren de fotbal, scandalul trabucurilor contrafacute, sau ore intregi de discutii intre aceiasi oameni despre gafe politice, chiloti politici, sau pur si simplu politici politice. Probabil ca interviuri luate oamenilor care stiu cate ceva despre un subiect la moda sau altul i-ar scuti pe bietii politicieni sa se mai faca de ras. Dar evident ca ideea asta nu ii poate veni unui politician care ar fi acuzat ca nu respecta libertatea presei, nici de un ziarist care face doar ce i se spune, iar societatea civila pare amortita de suvoiul de antiinformatie. Astfel ceea ce ar fi trebuit sa fie fereastra catre o lume mai frumoasa a devenit o fereastra inchisa si cu obloanele trase prin care se aud sirenele salvarilor.
Pe forumuri se facea caz de prostia romanilor, asa ca pentru orice aiureala in ultima vreme. O fi si prostie, insa nu mai mult decat la altii . Aici nu este vorba de prostie ci de neincredere, care face parte din cu totul alta categorie de lucruri. Nu e nevoie sa fii laureat al premiului Nobel ca sa iti pierzi increderea. Trebuie doar sa constati ca media bate campii, si ca se pot intampla lucruri importante asupra carora se tace chitic. Atat e suficient.

Sfarsit

Am reusit in sfarsit sa termin o carte pe care am inceput-o acum mai bine de 25 ani.(O tragedie americana, Dreiser) E o senzatie stranie. Desi era previzibil sfarsitul, dupa toate semnele aparute pe parcursul lecturii, pot sa spun ca am fost surprins de moartea lui Clyde. Cred ca tot timpul am sperat ca va scapa. Sa fie gratiat, sa evadeze prin cine stie ce concurs de imprejurari miraculos, sau pur si simplu sa fie osandit la inchisoare pe viata, sa aiba tot timpul din lume sa isi analizeze pacatul. Autorul a fost insa mult mai crud decat cititorii lui si l-a ucis, asezandu-l pe scaunul electric. Fie-i tarana usoara.
Sfarsitul a aparut totusi mai putin emotionant decat m-as fi asteptat. De regula autorul a fost foarte dur in momentele principale ale povestii, asa ca asteptam un sfarsit apocaliptic intr-un anume sens. Sfarsitul este modest din punct de vedere emotional insa, si-i reflectat prin prisma unui preot, care in fata acestei tragedii se simte sfarsit. Nu pot sa fac pe criticul literar. Vorbesc evident din prisma cititorului obisnuit care a reusit sa parcurga aceasta carte.
Am avut senzatia ca acest Clyde, personajul principal al romanului este in fapt si un suport. Un suport pentru a descrie vremurile, oamenii si felul in care aratau lucrurile atunci. Desi pare povestea lui, multimea de personaje si intamplari secundare il umbresc.Spre exemplu, mi-a parut ciudat, fapt subliniat si de autor dealtfel, cat de multi martori au aparut dupa comiterea crimei. Rasareau de niciunde, manati de celebritatea cazului. Sau poate doar de dorinta de a fi de ajutor unui procuror care parea mana lui Dumnezeu. Apoi descrierea unui oras prosper, lumea sus pusa, privilegiata, cat si lumea obisnuita, a muncitorilor sau a parvenitilor ce incercau sa-si faca un drum lipsit de griji la adapostul unei societati asezata pe avere si relatii. Oamenii sunt descrisi fara pretentii, apartenenta la o clasa sau alta se pare ca il lasa rece pe autor care aranjeaza lucrurile asa cum le-a vazut, aproape de realitate si departe de teorii infectioase.Citind cartea pana la capat, dupa atata amar de vreme am si eu un sentiment ciudat.Toate scenariile pe care le construisem in minte si-au pierdut valoarea, si intentiile autorului au luat locul visarii. Tot ceea ce era posibil sau probabil a devenit imposibil si improbabil. Poate doar daca m-as apuca sa rescriu ultimul volum, ca sa dau un sfarsit mai fericit acestei povesti sumbre m-as simti mai bine. Cred totusi ca incep sa citesc alta carte cu speranta ca o sa-i aflu si sfarsitul intr-un timp obisnuit.