Sarmanul Neo

Doream sa incep o noua nota despre intimitate, probabil ultima. Dar m-am gandit ca nu isi mai are rostul. Oamenii nu se gandesc astazi la pierderea intimitatii ca la o forma de control absolut, ci doar ca la un prilej de socializare sau cel mult actul natural si binevoitor al unei administratii care ne vrea in fond si la urma urmelor doar binele.Care evita sa foloseasca informatiile ce le obtine impotriva cetatenilor.
Intr-adevar. Problemele pe care lumea le are de rezolvat azi sunt mult mai importante decat informatiile obtinute prin rapt si folosite de catre indivzi fara identitate pentru a-si atinge scopurile. Scopuri la fel de dubioase probabil ca si metodele utilizate in obtinerea lor. Deci nu o sa scriu despre intimitate. Doar o sa incerc sa prelungesc un pic scenariul unui film celebru. un film care a ramas si astazi la fel de popular, sau poate la fel de vizionat ca in momentul aparitiei.
Matrix e probabil si cel mai reusit blockbuster din ultimele decenii. Cu toate astea, personajul principal nu a starnit pasiuni ca alte caractere de film. Nu este simpatic, agreabil, placut sau macar admirat. Spun asta prin comparatie cu alte filme care au facut o stralucita "cariera". Cool Hand Luke e un simbol  pentru sfidarea autoritatii, Terminator puterea oarba ce urmareste un obiectiv cu toate resursele posibile, Big Lebowski un aiurit fumator de marijuana nimerit din intamplare intr-o situatie aparent fara noima, iar lista poate continua teoretic la nesfarsit.
Neo? Nimeni nu si-ar dori sa fie Neo. Nu cred ca exista citate celebre pe care cultura pop sa le fi retinut din discursul lui Neo decat probabil cel de la inceput in care spune "I'm nobody" aruncand asupra lui lumina corecta.
Apoi Neo are o sarcina teribil de ingrata.Trebuie sa salveze o lume care nu vrea sa fie salvata, ba dimpotriva, se va opune prin toate mijloacele oricarui posibil "salvator". Pana la urma a salva pe cineva inseamna a-l scoate dintr-o situatie grea si a-i oferi posibilitatea de a trai mai bine, mai frumos, mai demn. Sarcina teribil de grea pentru un nimeni de a carui existenta stiu doar cativa indivizi din tabere opuse. Si cu atat mai grea cu cat aparentele sunt pastrate iar toata lumea pare fericita.
In afara de faptul ca trebuie sa salveze lumea impotriva vointei ei, Neo mai are de luptat cu o serie intreaga de personaje psihopate care vor face tot posibilul sa-l distruga si care acolo unde se afla si Neo au putere absoluta.
Si dupa aceasta scurta prezentare as aduce in discutie un mic exercitiu de imaginatie desprins de viziunea pompieristica a Hollywoodului . Asa cum dealtfel par a spune si continuarile la Matrix, Neo ramane in viata din nefericire.
Exercitiul pe care il propun este o scurta privire in viata actuala a acestui nimeni contemporan . Niciodata nu a fost prea popular, deci nici macar de uitat nu are cine sa-l uite. Nu poate fi nici asasinat probabil pentru ca a capatat un rost intre timp. Evident un rost foarte indepartat de scopul initial, salvarea lumii.
In primul rand zilele astea Neo e supravegheat in permanenta. Se stie totul despre el. Desi a ramas om functiile lui sunt in Matrix cele ale unui program oarecare.
Are un mediu in care traieste ca orice om obisnuit, cu prieteni, apropiati poate o iubita, niste pasiuni si niste tendinte, poate un loc de munca. Pericolele la care e supus au ramas aceleasi ca la inceput, iar contextul generat de intamplarile prin care a trecut nu-l vor mai parasi niciodata. Sfarsitul care i se pregateste nu e decat o problema de de timp.
Mi-l imaginez ca pe un soi de panou cu multe slidere, butoane si indicatoare in mainile celor care folosesc tot ceea ce stiu despre el. La fel e si lumea din jurul lui. Fiecare zi e aranjata cu minutiozitate de o multime de ingineri de sistem pentru a obtine de la el lucruri folositoare unui individ sau altul.
Daca spre exemplu se doreste de la el eliminarea unui "program" se trage pana la capat sliderul cu intentii criminale. La fel se intampla cu parerile lui despre viata, filosofie, politica, "relatii interumane" sau mirosul de papadie.Pentru fiecare e cate un buton cu diferite gradatii si la capatul fiecarei decizii pe care o ia - o intreaga piramida de fapte se rastoarna in Matrix. Il cred suficient de inteligent sa inteleaga situatia in care se afla dar nu suficient de inteligent ca sa scape de ea.
Asa ca asista neputincios la felul in care aproape orice tip de relatie umana pe care o traverseaza e maimutarita caricatural prin aranjamente minutioase de culise, cum fiecare fapta pe care o savarseste devine irecognoscibila in mainile altor "ingineri" maestri in interpretari sau cine mai stie cu ce specializare perversa.
In afara de asta Neo nu e un tip charismatic. E strain de toti desi incearca cu eforturi vizibile sa inteleaga ce i se intampla si sa se adapteze. In afara felului in care e prezentat in anumite situatii limita, Neo ramane un inadaptat blocat intre universuri de neinteles, o victima sigura.Pentru miile de profitori ce vad o situatie ce poate fi exploatata, pentru fanatici sau nebuni ce inca il cred poate vreun salvator, pentru toti cei care stiu de situatie si vad in ea un prilej sa se salte sau sa aduca in favoarea lor cele ce se intampla.
Dar cui ii pasa? In fond asta e dobitocul care s-a crezut salvatorul lumii.
Ca sa nu inchei nota in mod atat de pesimist agentii vor astepta probabil ceva mai ingrijorati noul "target". Care cine stie? Poate chiar va reusi sa salveze lumea, ii va lua pe agenti, ii va baga intr-un sac si-i va duce direct in iad trantind cu putere si bolovanul de la grota.

Vorbind despre prostie

Fiind un subiect atat de mediatizat, m-am gandit sa-l atac si eu. E la moda, si a ataca prostia si prostii te face sa pari destept. E deasemenea un topic foarte dificil cu care ar trebui sa umbli cu mare grija. De ce spun asta? Categoria prostilor, fiind atat de larga, raspandita si fara ihibitii iti poate aduce nenumarate neajunsuri. Iar tu cel destept, care privesti lumea cu superioritate catarat pe cine stie ce prostie, o sa iesi din situatie cu hainele mototolite.
Pe mine nu ma deranjeaza prostia altora. Din punctul meu de vedere prostia este un neajuns doar pentru prost. El este singurul saracul care sufera, singurul care indura sarcina propriilor limite. Oamenii care nu inteleg ce li se intampla, care nu stiu ce fac dar continua sa faca, cei care vorbesc fara inteles sau noima, cei care nu inteleg in ce situatie se afla, sau cum sa ajunga la ceea ce isi doresc imi inspira mai degraba mila si compasiune. Uneori sunt oameni buni, si a-i ajuta intr-un fel ori altul e un privilegiu. Alteori sunt canalii, si acestia starnesc mai degraba spaima decat mila, iar ignoranta lor ii duce adeseori in situatii carora nu le mai pot face fata. Cu riscul de a lucra la un autoportret, recunoscandu-ma in unele din ipostazele pe care le-am descris mai inainte, o sa continui totusi nota. Dincolo de toate astea, prostia, nedublata de agresivitate sau rautate, trece neobservata.
Poti sa educi un prost, astfel incat viata lui sa devina mai usoara si mai placuta, sa-l ajuti, sau sa-l lasi pur si simplu sa moara de singuratate, omorat de boala sau de o calamitate naturala. Ori, daca nu ai aptitudini de invatator, il poti ignora, vazandu-ti de egoismul tau. Doar nu e nimeni responsabil cu prostia. Ce poti face este ai grija ca prostii sa nu se afle in anturajul tau sau in ierarhie, asta ca sa fii sigur ca ai o viata mai buna decat a lor.
 Nu o sa vezi un prost vorbind despre valoarea educatiei, despre importanta de a inlatura ignoranta sau despre ajutorul legitim pe care orice prost il merita. Si de fiecare data cand il auzi vorbind de aceasta ar fi fost de preferat sa-i asculti tacerea.
Ca sa inchei aceasta introducere in ceea ce priveste intelegerea mea asupra prostiei as adauga un proverb cat se poate de actual care spune simplu si pe intelesul tuturor: "Prostul nu e prost destul pana nu e si fudul".
 Iar de aici intri in alta lume. In lumea prostului care ocupa un loc pentru care nu e potrivit. Omul care habar nu are ce face dar toti cei din jur ii cer sfatul, il consulta in diferite privinte sau ii fac poze, il aduc in discutiile lor si ii ofera cel mai bun loc la masa unde este invitat. Iar prostul vorbeste in continuare, spune ce crede, cum i-a fost copilaria, cu ce greutati s-a confruntat cand era beat, ce placut e sa fii imoral si sa nu observe nimeni, ce frumos e cand nu ai absolut nimic de spus dar e plin in jurul tau de oameni ce te privesc cu interes. Povestind despre lucruri ce nu intereseaza pe nimeni in timp ce toate privirile iti masoara bustul, sau dansand la un parastas pentru ca esti in centrul atentiei, ori doar strambandu-te stirb la o oglinda care nu te mai place in timp ce universul te admira...o parte a lui macar.
Asa ca lumea ta de prost devine interesanta. Da, undeva in adancurile fiintei stii prea bine ca esti un imbecil, stii ca esti incompetent, corupt si ticalos. Dar cum sa aduci asta in prim plan cand oamenii din jur iti vorbesc atat de frumos. Cand in loc de tapet ai fototapet cu catelusi nevinovati care iti aminteste cat de mult iubesti animalele, si toata lumea stie asta. Cand te imbraci cu atat de mult bun gust, si apar indivizi care fac poze sacului fara fund in care te-ai prezentat la vesnica inmormatare a propriei modestii. Sau a lipsei complete de compasiune cu care te-ai inconjurat fara sa vrei. Caci de cine sa-ti mai fie mila cand esti atat de minunat? Uneori te gandesti ca esti prea bun pentru lumea asta si cu siguranta ai dreptate.
Apoi timpul trece, locul tau e luat de altcineva, si toti cei care te admirau sunt de mult plecati sa admire alta vanitate iar daca nu ai fost prost o sa ramai macar simpatic.
Apoi desigur sunt prostii din ierarhie, oricare ar fi aceasta si oricare ai fi tu. Loc unde ajung unii printr-o intamplare sau alta, fix unde nu ar fi trebuit sa fie, incurcandu-i si pe cei inferiori tie si pe cei superiori. Pe primii prin lipsa totala bun simt iar pe ceilalti prin lipsa de randament.
Mai e si prostul radical si violent care si-a facut loc in lume dand cu pumnul, si care sta acolo unde a ajuns obsedat de propriu-i sfarsit, uitand sa traiasca in lumea pe care a creat-o.
Cel mai prost dintre toti imi pare insa functionarul indragostit de secretara. Acea secretara la a carei nunta  va fi invitat de onoare.
Dar continuarea listei o gasesti daca arunci privirea in propria ta viata, si te scuteste de o vaicareala pe care oricum nu o asculta nimeni.
Si tot vorbind despre prostie m-am catarat si eu pe lipsa mea totala de ingamfare scriind cele de mai sus.

Fotografia originala o gasiti pe site-ul deviant art GMP1 BY KHALIMERO.

Politica naiva

Am recitit ultima nota postata si abia am reusit sa o descifrez. Nu am mai avut rabdarea pe care o aveam in urma cu ceva vreme sa slefuiesc nota, sa o fac interesanta si astfel a devenit aproape neinteligibila. Poate e vorba de finisaj sau poate ca nu mai reusesc sa scriu . Spun asta prin comparatie cu note de pe acest blog, sau cu altele mai vechi de pe celelalte bloguri. O sa continui totusi sa scriu pentru ca sunt nevrotic si scrisul mai absoarbe din starile proaste.
Citind presa am observat sa se vorbeste despre stanga si dreapta politica, foarte putin sau absolut deloc despre ceea ce ar trebui sa fie centrul in politica. Inainte de a ma lansa in aceasta discutie, trebuie sa vorbesc un pic despre calificarile mele de comentator politic. Acestea sunt aproape nule. Am urmarit discutiile dupa revolutie vreme de 23 de ani si comentariile din presa, plus cateva lecturi  mai mult ori mai putin asimilate. Deasemenea am fost atent la comentariile, sau atitudinile luate de personalitati publice marcante intr-o situatie sau alta, ori de oamenii politici in aceleasi situatii. Chiar si ca observator neatent, nu e probabil greu sa-ti formezi o opinie, si in cazul alegerilor, sa optezi pentru o directie sau alta, pentru un tip de proiect ori pentru altul. Nu ma recomand deci ca o voce avizata ce merita consultata in aceste privinte. Se naste desigur intrebarea de ce imi exprim opiniile atunci ?
Raspunsul e ceva mai complicat. Pentru a explica aceasta o sa apelez la un exemplu de cu totul alta natura decat politica.  Anume desenul.
Am terminat o scoala de arte in care am invatat sa desenez corect. Asta am observat ca te poate invata scoala, si m-am abandonat acestui tip de exercitiu ceva vreme. Dupa niste ani de liceu si cateva luni de pregatire cu un profesor particular reuseam, daca ma puneam in fata unei naturi statice, sa redau corect si cat de cat interesant niste obiecte simple pentru orice privitor interesat. Mai tarziu am fost tarat prin diferite locuri si intamplari, si aceasta experienta se pare ca mi-a folosit doar ca un fel de autodisciplina. Am putut sa o folosesc apoi si in alte domenii indepartate de studiul naturii prin desen.
Ce am reusit insa sa invat bine, a fost obisnuinta de a deosebi un desen facut de un amator de cel facut de un profesionist. Daca studiezi desenul observi ca toate lucrurile in natura urmeaza anumite tipare. In primele lectii de desen inveti sa reduci ceea ce desenezi la forme simple, geometrice. Daca desenezi spre exemplu o para te uiti la ea ca la un trunchi de con asezat pe o sfera deformata. Restul sunt amanunte care se supun acelorasi reguli.
Un om obisnuit care se aseaza sa deseneze o para nu stie toate acestea. Nu stie in fapt nimic. Dar daca il rogi sa faca acest exercitiu pentru tine va desena para asa cum o vede. Va incerca sa-ti explice tie ca privitor, cum poate, prin desen, ca el a vazut o para.
Cel mai utilizat de catre amatori este conturul. Cand vei privi opera lui de arta vei vedea deci o linie stangace ce poate aminti la sfarsit si de o para, dar si de o palnie sau un cos cu rufe.
Deosebirea dintre amator si profesionist este deci cunoasterea. Indraznesc sa cred ca acelasi principiu se aplica in multe domenii, inclusiv in politica.
Respectand paralela trasata intre comentariul politic si desen, mai precis de ce imi dau cu parerea in domenii pe care nu le cunosc, as aduce ca argument pictura naiva. Le Douanier Rousseau este probabil cel mai cunoscut exponent al lucrului pe care vreau sa-l expun. Acest pictor nu incerca sa reproduca natura asa cum un profesionist ar fi facut-o, ci doar proiecta lumea lui prin desen si culoare simplificand-o pana la formele ei esentiale. Animatorii secolului trecut cred ca s-au folosit de drumurile deschise de el facand personaje pe care astazi le iubim cu totii. Sau macar unii dintre noi.
In acel gen de situatie socotesc si eu ca ma aflu. Opiniile mele nu sunt o relatare fidela a naturii ci doar o proiectie a gandurilor mele despre acest subiect. Pot fi interesante prin naivitatea lor, iar leii, tigrii sau rechinii ce se vantura nestingheriti pe ecranele televizoarelor sau maraie la tine din presa scrisa ori de pe siteurile ce internetul le ofera cu generozitate pot deveni si ele niste creaturi simpatice sau imposibil a mai putea inspaimanta pe cineva datorita modului in care sunt tratate.Iar in cazul in care efortul meu de a scrie pare alambicat ori de-a dreptul imbecil pot parasi pagina oricand.
Revenind la politica, la stanga, dreapta un centru care nu exista si la un talmes balmes care nu mai are nici directie nici identitate simt nevoia, cu ocazia unui protest inca pasnic ce se deruleaza in aceste zile printre noi si sub ochii nostri sa spun si eu cateva lucruri.
E total ridicol sa mai vorbesti zilele acestea despre stanga dreapta si despre centru in politica. Este vorba cred, despre oameni care slujesc interese, despre idealisti si despre naivi.
 Spre exemplu, sa zicem ca te declari de dreapta, extrema dreapta, si sprijini interesele corporatiilor crezand sincer ca ele vor salva lumea sau macar o parte din ea. Si te apuci si scrii pe tema asta, te agiti, ii mai gasesti si pe altii ca tine faceti un grup si aparati interesele corporatiilor. Nu al uneia anume ci al tuturor corporatiilor de acum si din toate timpurile.
Apoi afli ca o corporatie vorbeste cu un guvern, legislatia se ajusteaza rapid si expropierile devin legale. Daca casa ta se afla spre exemplu pe o mina de argint maine armata personala a corporatiei te va da afara din casa, va lua tot ce ai si va sapa acolo luand tot argintul, lasand si coruptilor un viitor loc undeva.
Una din valorile esentiale ale dreptei politice este proprietatea. Deci te vei trezi brusc, ca om care loveste cu dreapta ca tocmai ai incasat o stanga. Poti desigur sa devii moderat (daca inca mai speri sa aduci vreun bine lumii in care traiesti) si sa incepi sa aperi clasa de mijloc. Sa lasi extrema stanga comunista sa se exprime social prin corporatii si afacerile lor oneroase cu guvernele corupte si incompetente. Dar vei descoperi cu stupoare ca nu exista nici o forta in societate, politica sau de alta natura care sa apere interesele clasei de mijloc. A micilor intreprinzatori, a afacerilor mici, a serviciilor. Sau poate vei deveni un vrednic aparator al angajatilor corporatiilor, cei care mor de epuizare in permanenta competitie cu proprii colegi de munca.
Mai exista si varianta de stanga a protestului. Dar cum sa protestezi alaturi de oameni pentru care proprietatea e un moft si viitorul in conceptia lor e o lume in care se imparte totul de buna voie.(mai putin necazurile si boala, cu astea te poti desfata in singuratate). Deci te vei trezi in aceiasi barca in care ai fost la inceput. Iar daca ai vandut tot ca sa traiesti in natura, si sub patul tau sta un zacamant de ...aur... poti sa ai surpriza sa ajungi in piata ca protestatar voluntar in toate zilele si orele saptamanii.
Tot la stanga, zic unii, ar mai fi si ecologistii. Evident o directie buna in orice timp si spatiu dar cum ramane cu proprietatea? Cum sa bagi pe agenda lor de lucru ceva ce pe ei nu-i priveste. Evident mediul e extraordinar de important pentru ca de el depindem toti. Si daca ai un fumator in incapere, fie el desprins din Dosarele X, fie din reclamele la Marlboro e totuna. Dar lucrurile se leaga. Si poate parea greu sa unesti atatea curente de gandire pentru un obiectiv comun, dar s-au vazut si lucruri mai de mirare decat acesta.
 Si aici ma intorc la ce incercam sa spun mai sus.Daca nu mai exista orientari politice atunci ce mai exista?
Oameni care slujesc interese, idealisti si naivi.
Oamenii care slujesc interese castiga bine, fac lucrurile in mod profesionist, muncesc pana crapa, (scuzata sa-mi fie expresia) si la sfarsit or sa roada un ciolan pe undeva, cui ii mai pasa unde.
Idealistii or sa lupte pe branci aruncandu-si toate resursele in lupta in mod dezinteresat. Asa au facut intotdeauna si probabil la fel vor face si de acum incolo. Daca au fost suficient de vizibili li se va inalta si o statuie. Sau nume de strada. Indiferent ce-au realizat.
Naivii? E cea mai larga categorie si ne include pe toti. Evident cu grade de vinovatie din ce in ce mai mari, cu cat te apropii de varful ierarhiei.

Portretul

Am trait intr-o vreme cand orice lucru spus in public, indiferent daca era vorba de literatura, film ori  gimnastica  avea rezonanta. Unele dintre rezonante te puteau trimite direct in beciurile securitatii fara ca cineva sa mai repete vreodata dansul sau exercitiile tale de mima, altele deveneau subiect de bancuri, altele se transformau pur si simplu in folclor. Se vorbea inca despre ele pentru ca nu atingeau dosul sensibil al cine stie carui potentat, sau se multiplicau in ecouri de nerecunoscut, mult dupa ce vocea in cauza mai putea masura lungimea vreunui nas.
Una din povestirile ce a facut cariera in aceste vremuri de profunde rezonante, si care a devenit rapid populara mai ales prin cercurile de cititori de literatura fantastica, a fost o nuvela numita Regii nisipurilor . Am gasit povestirea pe internet, la dispozitia oricarui internaut, sau pentru cei care mai adora inca litera tiparita, cred ca o vor gasi intr-una din editiile almanahului Anticipatia de prin anii optzeci. Probabil 1985 sau 1986. Deasemenea detalii despre nuvela sau autor apar la o simpla cautare pe Google asa ca nu are rost sa intru in amanunte pe aceasta tema.
Succesul nuvelei a fost asigurat de mai multe elemente.Inedita, originala, complicata pe masura ce se dezvaluia cititorului, dar mai ales horror, si inspaimantatoare prin inevitabilitatea cu care personajul principal isi construia destinul. Am recitit nuvela relativ recent si mi-a parut la fel de proaspata, ca si cum as fi recitit-o pentru intaia oara.
 Poate ca nu as fi vorbit despre ea daca nu as fi citit acum cateva luni o carte mult mai cunoscuta. M-a facut sa ma gandesc, daca nu la o paralela intre aceste doua scrieri macar la o anume apropiere intre ele. In ambele este vorba de un portret care se construieste sub privirea cititorului.
In Portretul lui Dorian Gray e vorba de o pictura. Dorian Gray e tanar si frumos, starneste admiratia cu spiritul dar si cu frumusetea fizica, peste tot unde se duce e admirat, placut si dorit. In acest moment al vietii sale, un pictor popular ii face portretul. Tarat de evenimente, sau poate doar dintr-un capriciu savarseste un lucru infiorator. Cand isi priveste portretul vede la el o schimbare. Expresia figurii sale a capatat un aspect sadic si respingator. De-a lungul timpului, face tot mai multe ticalosii, devenind un personaj indezirabil dar isi pastreaza frumusetea si tineretea fizica. Portretul lui insa continua sa se urateasca si sa imbatraneasca urmarind indeaproape identitatea lui spirituala. Nu am de gand sa povestesc tot romanul. E la dispozitia oricui in librarii si e o lectura buna.
 Si in Regii nisipurilor e vorba de un portret si de o legatura stransa intre acesta si faptele personajului principal. Simon Kress nu este nici simpatic nici moral. Dimpotriva, este abject, si se bucura de fiecare clipa in care este in acest fel. Se balaceste deasemenea intr-un grup de prieteni ce sunt aidoma lui. Pe scurt, povestea e urmatoarea. Simon, urmarindu-si instinctele de ticalos, si satul sa mai chinuie animalele pe care le avea deja, se hotaraste sa gaseasca ceva nou. "Norocul" ii surade si gaseste un magazin discret ce vinde ciudate creaturi de pe alta planeta. Acestea sunt asemanatoare cu albinele sau cu termitele, isi construiesc castele si depind de o fiinta mai mare ce sta inauntrul cuibului. Au nevoie insa si de un stapan al carui portret va aparea pe zidul constructiei. Acasa ii e instalat un imens terariu unde sunt plasate toate acestea si el asteapta sa le vada razboindu-se.
La inceput le hraneste cu regularitate si portretul creat de ele este binevoitor, frumos si zambitor. Dar Simon Kress isi pierde rabdarea si incepe sa se poarte din ce in ce mai urat, invitandu-si si prietenii la acest spectacol. Figura construita de creaturi se urateste din ce in ce urmarindu-i indeaproape fiecare actiune.
Ce m-a frapat, asa cum am zis, a fost apropierea dintre cele doua povesti. Destinul implacabil pe care aceste personaje intrate pe calea abjectiei si-l construiesc cu savoare si inconstienta, ignorand imaginea ce le oglindeste faptele. Dorian Gray se afunda in ticalosie pe parcursul vremii, simtindu-se vinovat si ferind portretul sau moral de orice privire, dar continuandu-si seria de actiuni reprobabile.
Simon Kress nu are scrupule de nici un fel. Face totul public si se mandreste cu asta. Urmareste doar scandalul, razboiul cu orice pret, ingnorand complet avertismentele ce apar pe parcursul istorisirii. Mai moderna, mai aproape de cele ce ne curg in aceste zile prin fata ochilor, povestea aduce in fata o lume ce actioneaza aproape mecanic, cruda, neiertatoare si abominabila. Aici, Dorian Gray ar fi parut un om naiv si pe deplin moral, un fel de sfant chiar. Dar invitat la petrecere, probabil ca regii nisipurilor i-ar fi acordat si lui aceiasi ingaduinta .

Regii nisipurilor aici: http://www.scribd.com/doc/30154/Martin-George-RR-Regii-nisipurilor

Ieri

M-am gandit la ceva. Nu stiu daca este adevarat, sau macar demn a se vorbi despre asta, insa nu pare ca m-as putea opri de la aceasta. M-am gandit putin la suferinta si la neputinta noastra in fata ei. M-am mai gandit la faptul ca nu am fi stiut despre ea daca undeva in trecut nu ar fi existat rai. Acel loc si acea stare perfecta, lumea fara trecut si fara viitor, lumea cu care ne identificam in totalitate, acolo unde istoria nu isi mai are rostul pentru ca trecutul este doar o parte vie a prezentului. Nu existau nici intrebari nici dorinte caci aveam totul si in cel de langa noi ne recunosteam fara putinta de indoiala. Daca nu am sti de toate acestea, lucruri intamplate in urma cu multa vreme, lucruri a carei memorie o pastram, nu am mai suferi. Cum sa mai suferi cand suferinta e o stare naturala si nu stii de nimic altceva? Suferi tocmai pentru ca stii bine ca lucrurile pot fi perfecte, ca fericirea nu mai exista pentru ca nu mai exista nici moduri de a ne raporta la ea, ca lumea din care faceam parte era in noi insine si nu era nevoie de fapte pentru a ne masura viitorul. Acesta era in noi. Acum, cazuti fiind din starea de bine absolut ne purtam urat unii cu altii parca pentru a ne face in ciuda, a ne schimonosi intr-o oglinda pe care am strambat-o pentru a nu ne mai vedea adevaratul chip. Retraim vesnic aceeasi greseala de care ne este frica dar pe care nu ne putem impiedica sa o tot repetam. Poate ca sunt ganduri prea mari pentru mine. Cine sunt eu in fond sa ma gandesc la rai si la suferinta si sa mai am si obraznicia de-a vorbi despre asta. Sunt doar un Ionescu oarecare pe care il asteapta o permanenta zi de maine si care a aflat despre bine din povestirile altora. Dar gandul mi-a parut curat, ca si cum ar fi fost mai important decat persoana mea asa ca l-am spus.

Despre muzica putin

Tot cautand prin muzica pe care o ascult mi-am dat seama ca nu inteleg nimic din ea. Si dintr-o data pe cat imi era de familiara pe atat mi-a devenit de straina. Probabil ca muzica ar trebui ascultata intotdeauna cu detasare. Ca si cum n-ai sti nimic despre ea si ai asculta-o intaia oara. Ca o inregistrare care isi dezvaluieste intelesurile doar in clipa in care o asculti. Lucruri spuse doar pentru momentul cand tu vei fi atent la ea si o vei putea intelege. Fosnetul vantului prin frunze nu are un inteles anume. Dar uneori capata inteles si e mai frumos decat orice muzica. La fel se intampla cu multe sunete din natura. Felul in care care raurile curg sau sunetul ploii cu infinitatea lor de variatiuni. La fel se intampla si cu muzica. Uneori are inteles alteori nu are.Poti trece cu vederea un anume sens al ei, pentru ca apoi sa ti se descopere pe neasteptate.Uneori revelata de altcineva alteori doar ascultata de tine intr-un moment cand erai deschis pentru ea. Uneori o piesa cunoscuta iti pare a dezvalui adevaruri de neocolit alteori aceeasi piesa nu iti spune nimic si o intrerupi dupa primele acorduri. Stranie poveste alcatuita de noi insine in dorinta de a mai afla lucruri despre lume. A reduce necunoscutul si a largi spatiul luminat din jurul nostru. Nu intotdeauna ne reuseste, si uneori sfarsim in bezna cautand raspunsuri. Alteori reusim si deodata aflam cu bucurie ca nu suntem singuri, si ca lumea poate fi prietenoasa si draga.

Ticalosi si imbecili

In filmele americane din ultimele decenii s-a perpetuat un cliseu. Cred ca prima data cand am luat nota de el a fost la sfarsitul anilor saptezeci vazandu-l in filmul Superman.( Pe atunci nu stiam desigur ca-i un cliseu.) Geniul raului, Lex Luthor, unul din principalele axe ale scenariului se inconjoara de imbecili. E greu de spus "se inconjoara" , totusi, pentru ca lumea lui e alcatuita din doua persoane. Ottis, slujitorul sau umil, si personajul feminin al carui nume nu il retin, ce nu pare a sta cu Lex din prea multa dragoste ci doar pentru un minimal statut subteran unei strazi cu proprietati imobiliare foarte scumpe.
Deci cel mai mai supus slujbas al intruchiparii depline a raului in acest film e un imbecil. Un om greu de suportat de catre stapanul lui prin imensele gafe pe care le savarseste, prin pericolele la care il expune si nu in ultimul rand la efortul pe care simpla lui prezenta il solicita. Cliseul se repeta in multe filme ulterioare si probabil anterioare acestuia dar nu pot vorbi decat de ce stiu.
Intotdeauna m-a mirat imbecilul. Ticalosul nu. Ticalosul e bine determinat de niste motivatii precise. In acest film vrea sa extermine o parte din lume ca sa isi construiasca hoteluri. O ambitie demna de un nemernic, o adevarata lumina in raiul ticalosilor. Dar imbecilul, slujitorul sau devotat, ce cauta oare in acest peisaj? Il vad mai degraba in maieu si chiloti preparand gratare pentru familie duminicile si pleznindu-si copii cand infunda toaleta cu mancarea cainelui. Ce cauta el in decorul organizat si atat de elaborat al ticalosului?
O sa incerc cateva explicatii fara sa ma abtin totusi in a-mi exprima si unele nedumeriri.
Una din explicatii ar fi contrastul. Lex Luthor nu poate gasi stralucire pentru personalitatea lui dacat gasind o personalitate langa care sa se evidentieze. Deci poate sa fie cu adevarat implinit doar in prezenta imbecililor sau al unui reprezentant de seama al lor. Astfel tot ce spune va parea stralucit, inteligent si demn de luat in seama pentru ca singurul care il priveste si incearca sa-l inteleaga este idiotul. Nedumerirea mea este tot fata de Ottis. De ce se lasa umilit in acest hal? Una din explicatii o da chiar filmul.E atat de obsedat sa nu greseasca incat nu mai are timp nici pentru el nici pentru altceva. Toata atentia lui e orientata spre a-si sluji seful astfel incat nimic altceva nu mai conteaza. Lumea lui se identifica cu frica pentru stapan.
Totusi intrebarile raman. Nici chiar Ottis nu poate fi atat de prost incat sa nu isi dea seama ca grupul imbecililor e mare si ca persoana sa nu este de neinlocuit. Dar se bazeaza probabil pe obisnuinta." Lex nu se va descotorosi de mine atata timp cat e obisnuit chiar si cu prostiile mele", probabil ca gandeste el atunci cand se mai desprinde de frica. Dar e desigur un rationament care functioneaza doar pentru a se linisti pe sine. Filmele americane nu au lansat si cliseul ticalosului care plange dupa imbecil.
Apoi imbecilul se supune unor pericole imense. In preajma ticalosului singurul lucru pe care ti-l poti face sunt dusmani. Dusmanii lui Lex devin si dusmanii lui Ottis, iar inconstienta rautatii lui Lex va atrage peste Ottis toate rele pe care Lex le provoaca. Deci oricat ar fi de prost isi da seama ca traieste intr-un permanent provizorat. Desigur exista Superman dar este greu de presupus ca acesta va interveni pentru el. Iar singurul curaj pe care Ottis il are este frica de pedeapsa.
Intrebarile care se nasc mai sunt si de ordin estetic totusi. Cum poate un personaj negativ care se vrea frumos si admirat in rautatea sa in preajma unui natang ? Oare natangul nu ii va cobori prestigiul asumat cu atata truda in savarsirea raului? Oare gloria fiecarui rau facut nu va fi anulata de fiecare prostie facuta de tolomac? E greu de raspuns la aceasta intrebare si numai cineva care il cunoaste pe Lex Luthor ar putea raspunde pertinent. Filmul nu dezvaluieste nimic din acest mister.