Cartoforie

Zilele astea am inceput sa imi pun o problema pe care orice om si-o pune probabil la un anumit moment in viata lui . Daca iubesc oamenii sau nu . De regula e un soi de sentiment difuz creat de cultura europeana, care, in pofida a ceea ce simti in mod natural, tinde sa-ti controleze viata . Se presupune ca trebuie sa-ti iubesti semenii . Este porunca divina . Dar ce faci cand resursele de iubire seaca? Sa minti? Sa te prefaci ca ii iubesti cand singurul lucru pe care ti-l inspira e doar o greata profunda si dorinta de a evita orice contact cu ei?

Nu o sa insist asupra motivelor care m-au facut sa ma gandesc la asta . Sunt personale si vorbind despre ele nu ar sluji la nimic . Despre ce simt nevoia insa sa vorbesc este sentimentul de dispret si dezgust pe care oamenii au inceput sa il trezeasca in mine . De la o vreme ii privesc ca pe niste anomalii ale realitatii si uneori imi doresc sa ma fi nascut broasca raioasa, sa fi fost un bolovan sau o baltoaca . Orice altceva afara de om . Mi-e rusine ca fac parte din aceasta specie odioasa care spurca tot ce atinge, suprasaturata de violenta, ura, dorinta de razbunare, obsesii sexuale, prefacatorie, cabotinism, ipocrizie, vanitate si stupiditate . Mi-e ingrozitor de rusine ca sunt om .

Poate ca fiecare detine ceva pentru care merita sa fie iubit . Dar ce faci cand nu mai poti vedea acea raza de lumina pe care ar trebui sa o purtam cu totii in noi? Ce faci cand te trezesti in bezna totala si in orice directie ai merge gasesti doar neant?

Evident eu sunt anomalia . Si daca nu imi pot respecta obligatia de a iubi pot sa ma duc dracului in fond . Pentru oamenii ca mine acolo este locul potrivit . Dar ma intreb cum o sa deosebesc iadul de realitatea in care traiesc acum ? Oare iadul inseamna doar tortura, chin, scrasnetul dintilor sau toate astea nu sunt de fapt decat manifestarile firesti ale oamenilor care nu mai pot iubi? Si de fapt asta este lucrul cu adevarat important?

Evident oamenii au ramas la fel . Nu sunt nici mai buni nici mai rai ca altadata . Ce incepe sa se stinga treptat este dragostea pentru mine insumi . Nu in ei dispare lumina ci in mine .

Cateodata imi amintesc de cartile citite sau de muzica si imi spun ca si cei care au facut lucrurile astea au fost tot oameni si revin la ganduri mai bune . Dar e suficient sa deschid o carte de istorie ca sa imi dau seama ca nu exista nici o speranta . Oare a existat vreodata o lume cu adevarat buna?

Controversa

In urma unei  discutii cu un amic am ramas preocupat de o chestiune . Nu mai tin minte de la ce pornise controversa exact . Cred ca imi manifestasem  prea deschis admiratia fata de un desenator de banda desenata, admiratie pe care am pastrat-o multa vreme. Am facut copii dupa desenele lui , m-am straduit sa-i inteleg stilul si sa preiau de acolo ce mi-a parut de folosit si in lucrarile mele, altfel spus, m-a influentat cred eu, destul de mult  . Privind cu atentie la ceea ce fac acum observ insa ca nu am pastrat mare lucru . El aprecia punctul si ii dadea o valoare speciala in lucrarile sale, ori eu astazi, in putinele desene pe care le mai fac, nu acord nici o atentie acestei unelte .
Revenind la discutie imi aduc aminte ca, manifestandu-mi prea deschis aprecierea fata de acest artist, am generat in interlocutorul meu o reactie de respingere, poate din principiu, poate din orgoliu sau cine mai stie de ce, si mi-a spus ca individul nu depaseste ca nivel un student la arte din anul intai . Era evident o exagerare creata de valul discutiei dar am luat-o oarecum in serios cautand sa vad daca "se verifica".
Deci amicul, dorind sa bagatelizeze exercitiul meu de admiratie, l-a expediat pe desenator printre studentii de anul intai ca si cum studentii de anul intai la arte sunt in grup niste naivi, niste necunoscatori, niste produse de serie ce abia asteapta anul patru sau cinci ca sa se exprime plenar . Ca si cum personalitatea umana ar trebui sa obtina deplina implinire doar in acelasi timp cu diploma de absolvire a unei facultati, sau cu aprobarea unor profesori .
Apoi am decis sa accept acest tip de a pune problema trecand mai departe . Evident am destule argumente sa sustin ca nu poate fi vorba de asa ceva, sunt convins ca lucrarile lui (sa-i spunem EKB) dovedesc maturitate, ca stie foarte bine ce face, dar exista un sambure de adevar in afirmatia amicului . Desenul lui EKB avea adeseori interpretari ezitante, alteori candide ale naturii dar acestea erau irelevante pentru ca tehnica si culoarea erau mult prea seducatoare pentru privitor si dovedeau multa experienta in tratarea unei imagini . Deci interpretarea interlocutorului meu era superficiala si rau voitoare. Totusi gandul la aceasta m-a dus la o concluzie care astazi imi este de  folos .
Chiar daca EKB ar fi fost pana la urma de nivelul unui student in anul intai la arte, asta era fara mare relevanta. Ce devenea  foarte relevant insa, era ca reusise sa faca acest exercitiu foarte popular . Ii daduse greutate prin scenariile alese, prin seriozitatea cu care il promovase astfel incat nu prea mai conta in ce "an de studiu" se afla, conta mai mult ca devenise sursa de inspiratie chiar si pentru "elevii din anul cinci" . Erau probabil multi dintre acestia care ii invidiau reusita considerandu-l diletant. Pe nedrept insa, pentru ca nimeni nu garanteaza ca experienta si spiritul academic insusit  aduc in mod obligatoriu si succesul intr-un domeniu sau altul.

Ma intelegi?

Nu mai tin minte unde am citit sau in ce film am vazut un mic citat pe care il reproduc aici asa cum mi-l amintesc : Increderea se castiga greu si se pierde foarte usor. Contextul in care l-am vazut era mult mai plin de seva si mai incarcat de sensuri, dar redus prosteste la cateva vorbe asa suna.
M-am gandit in toate felurile zilele astea, si oricum m-as gandi nu ajung sa inchei cu acest subiect. Parca tot timpul e ceva de spus pe aceasta tema, in permanenta se vad directii noi si aplicatii care de care mai interesante si mai fascinante par a iesi la suprafata.
O sa incerc sa notez cateva din cele care mi-au atras atentia. Probabil ca au mai fost spuse, probabil ca exista mari opere care au tratat tema increderii, poate ca deja se fac filme ori se scriu carti despre asta. Nu am de unde sa stiu, nu sunt atat de cult asa ca imi pun problemele copilareste, ca un om ce nu are incarcatura de experienta necesara sa trateze subiectul cu detasare ori cu plictiseala.
Oamenii sunt prin natura lor supusi unui lucru simplu si extrem de necesar numit colaborare. Nu putem exista in afara acestuia. Cei izolati pe insule pustii innebunesc destul de repede iar Robinson Crusoe trebuie tratata ca o poveste cu exagerarile si doza ei necesara de fantastic. Spun asta pentru ca in afara colaborarii, la celalalt capat se afla izolarea.Iar colaborarea, in mod logic se bazeaza pe incredere.
Nimic nu cred ca poate inlocui increderea. Nici legea, nici constrangerile, nici abuzul de putere, nici forta bruta, nici altele asemenea nu pot face mai eficienta colaborarea decat increderea. Aceasta este deci o valoare, un capital, chiar in sensul in care un “capitalist adevarat” ar folosi acest cuvant. Dar nu este doar o valoare mercantila sa zicem, ci este o valoare care produce si genereaza valoare la randul ei prin exemplul pe care il ofera, prin puterea pe care o genereaza si prin lucrurile ce vin in mod natural sa se aseze langa toate acestea. Evident se poate colabora si fara incredere, cu mii si mii de sisteme de spionaj, cu mana asezata pe tragaci ori pe bata in functie de gradul de civilizatie. Dar nu cred ca mai e vorba atunci despre colaborare, ci de Robinson Crusoe in asteptarea salbaticilor.
As mai adauga la ce am scris mai sus, ca increderea nu este o valoare perena. Ea urmareste o evolutie dar nu se supune legilor evolutiei. Acelasi lucru inseamna si intr-o grota si intr-un palat, cred ca acelasi pret il avea si pe vremea Egiptului antic si in vremea Renasterii.
E drept, sunt epoci cand nu mai ocupa locul pe care in mod firesc ar trebui sa il ocupe in vietile noastre, epoci stricate supuse bunului plac, capriciilor ori nebuniei. Dar toate acestea se adauga la creditul vesnic deschis al celor ce-si petrec vremea sadind astfel de samanta. Iar cactusii isi au si ei problemele lor.
E de prisos sa sustin aici cat de greu se construieste increderea. Totusi privitor la felul in care se pierde o sa supun atentiei istoria cuiva, spusa de un mare om ce a trait tot in vremuri agitate ca ale noastre, poate mai agitate si mai nebune, vremuri ce ingaduiau totusi cititul unei pilde.
E vorba de un personaj destul de ignorat, pe nedrept as zice eu, pentru ca povestea lui are toate datele unui best seller desi ar lua probabil un Oscar pentru rolul secundar intr-o ecranizare comerciala a romanului.
As vrea sa-l aduc in discutie pe monsieur Clubin. Cartea se cheama Oamenii marii, Victor Hugo, iar editia citita de mine purta pe coperta o frumoasa litografie la care nu am privit cu atentie niciodata.
De ea se leaga si o intamplare personala. Obisnuiam sa iau carti din biblioteca si sa le deschid la intamplare apoi sa citesc cateva pagini. La fel s-a intamplat si cu Oamenii marii. Pe atunci citeam Jules Verne asa ca aventurile despre marinari imi pareau fascinante. Probabil asta a fost motivul pentru care am scos-o din biblioteca, citind titlul si cautand ceva ispravi marinaresti. Nu am gasit din cele cu marinari la paginile respective in schimb am devenit martor la o scena macabra. Scheletul unui monsieur Clubin napadit de crabi aflat intr-o superba grota la voia ciclurilor marii .
Nu am de gand sa povestesc cartea si nici macar despre Clubin nu o sa zic prea multe. Clubin este un functionar constiincios care dupa o viata de cinste si corectitudine fuge cu banii companiei. Banuiesc ca oricine poate gasi cartea, nu e interzisa, si chiar daca nu e o lectura in rand cu actualitatea iti aduce in prim plan intamplari care vor face actualitatea sa para o gluma proasta.
As mentiona totusi, in afara de nefericitul personaj Clubin, un intreg capitol dedicat unui monstru. Este o descriere foarte departe de ceea ce astazi ne ofera posturile cu emisiuni documentare. O descriere facuta de un mare artist interesat de alte adevaruri decat cele masurabile, cu greutate, card de identitate ori clasificare zoologica.

La bulivar birjar

O sa reproduc aici o intamplare asa cum am auzit-o si mi-o amintesc. Unde nu imi aduc aminte exact o sa completez de la mine pentru a face istorisirea mai usor de citit.
La un moment dat, in armata, am lucrat cu niste camarazi la un proiect ce nu parea a avea un sfarsit. Cand am ajuns langa acestia am gasit o poveste. O poveste simpla si fara pretentii pe care o s-o reproduc aici.
Oamenii stateau acolo de ceva timp se pare si mai aveau de stat inca multa vreme. Si fiind atenti la ei insisi au observat ca injura prea mult si ca vorbesc obscen si murdar. Vazand acestea au decis la un moment dat sa se abtina de la astfel de atitudini dezgustatoare. Cine mai vorbea obscen, cine mai injura sau folosea vorbe urate punea intr-un borcan o suma de bani infima convenita dinainte Dupa un anumit timp insa, desi banii se strangeau si vorbe obscene nu se mai auzeau atat de des, lucrurile nu mergeau deloc bine. Tensiunea crescuse enorm, starile de nervi se amplificasera pana la nebunie si scarba de viata se asezase peste ei ca o conserva goala pe un par. Asa ca, dupa potopul de injuraturi ce au marcat in mod fericit sfarsitul acestei decizii nefericite,  au mers probabil la o bere cu banii stransi. Hotarati sa nu mai faca astfel de intelegeri paguboase cat or trai.

Tentatia obrazniciei

Multa vreme am crezut ca prostia este opusul intelepciunii. Gandeam ca intelepciunea elimina orice forma de prostie asa cum lumina alunga intunericul. Acordand oarecare atentie gandului, acesta a inceput sa se dezvolte in alta directie. Asa am ajuns la unele concluzii.
Opusul intelepciunii imi pare nebunia nu prostia. Asa e cam peste tot, si in proverbe, si in textele sacre si in anecdote ori in povestiri. Nebunul arunca pietre in apa si inteleptii nu mai stiu cum sa le scoata, nebunul strica adunarile cuminti si tot el sadeste samanta haosului si strica lumea intreaga.
Prostul nu poate fi nici in opozitie cu omul inteligent. Se presupune ca inteligenta atrage dupa sine si cultura ori stiinta. Deci "dusmanul" natural al desteptului este probabil ignorantul. Cel care se baga in treaba fara sa aiba habar despre ce e vorba si poate povesti ore intregi despre lucruri pe care nu le cunoaste enervandu-i pana la urma si pe alti ignoranti ca el.
Apoi tot gandindu-ma si comparand ceea ce am vazut si cred ca stiu am ajuns la concluzia ca prostul este de fapt opusul omului smerit.  Si ca sursa prostiei nu vine din incultura, nebunie ori ignoranta ci din vanitate. Cu cat vanitatea e mai mare cu atat prostul e mai mare, cu cat dovezile ca e doar un prost se aduna cu atat ferocitatea lui devine mai mare si pe masura ce-si imagineaza ca e deasupra tuturor incepe sa-si sape singur scara spre iad.Asa ca toate calitatile care pot face un om frumos se stramba in oglinda sluta a vanitatii.
 Si de vanitate nu scapa nici inteleptii nici oamenii de stiinta si uneori nici ascetii.
Nu stiu daca am autoritatea sa sustin ce am scris mai sus. Dar am scris toate astea in ideea ca vor putea folosi cuiva mai putin vanitos ca mine.

Nu ma pricep aproape deloc la fotbal. De regula am incercat sa ma feresc de subiecte ce intra intr-un fel sau altul  pe agenda publica si starnesc pasiuni vecine cu nebunia. Totusi, cand eram copil, urmaream si eu meciurile difuzate pe atunci. Erau cele din campionatul national la care lumea se uita fara mare pasiune, dar cu mare atentie. Poate si din cauza ca fiecare meci putea lansa o vedeta sau o echipa intreaga spre succes. Asta contand desigur intr-o ierarhie a fotbalului care mi-e total straina. Poate ca totul se indrepta spre victoria intr-un campionat european sau mondial unde milioane de oameni stau cu respiratia oprita urmarind o faza sau alta. Nu ma intereseaza nici acum aceasta lume a fotbalului, asa cum nu ma interesa nici in copilarie. Probabil ca unul din motivele care a contribuit la distanta pe care am pus-o intre preocuparile mele si acest sport e o scena de o stranie violenta pe care am urmarit-o in direct in urma cu vreo 20 de ani. M-a facut sa ma gandesc atunci, ca si acum, ca fotbalul este ceva mai mult decat niste oameni foarte bine platiti care alearga dupa o basica de piele umpluta cu aer. Sunt sigur ca s-a vorbit foarte mult de faza, au fost identificati vinovatii si precizate vinovatiile, deci este un subiect care nu mai prezinta nici un fel de interes. Nu am urmarit traiectoria intamplarii pentru ca mi-ar fi fost prea jena sa ascult explicatiile indiferent daca erau adevarate ori false. Deasemnea nu ma intereseaza catusi de putin nationalitatea, apartenenta politica sau chiar numele jucatorilor implicati. Ceea ce a ramas intact este senzatia aceea de claritate a faptului consumat. In sensul cel mai rau. A unui gest care depasea total regulile jocului si pe cele ale bunului simt, si pana la urma orice fel de reguli. Pentru a se consuma in mod absurd in fata a milioane de spectatori nepreveniti, care doreau probabil sa urmareasca un meci de fotbal nu unul de karate, turca ori box.
Scena s-a petrecut la 1982 FIFA World Cup  si timpul scurs de atunci nu a facut decat sa adanceasca incertitudinile mele fata  de ceea ce se vede si ceea se intampla cu adevarat.

Fundatura

Ati mers vreodata alaturi de un grup indreptandu-va spre...undeva? Un grup mai mic, mai mare, nu prea conteaza. Ma gandesc totusi ca un grup poate contine minim trei persoane. Si daca nu tin cu totii pasul este evident ca se destrama. Evident grupul e de obicei purtat de un obiectiv anume. Doar in filmele lui Bunuel oamenii merg la pas in linie spre nicaieri, fara sa discute intre ei si cu o determinare bolnavicioasa si straina de omenesc. Dar Bunuel exprima o pozitie suprarealista unde lucrurile fara inteles fac parte din normalitatea diforma a oniricului.
Dar mergand asa prin oras, alaturi de un mic grup de amici e important sa stabilesti un ritm. Pe drum se formeaza mici "bisericute", se incing discutii. Si pas dupa pas, avansand spre obiectivul propus, timpul pare a trece mai usor. Si daca tii ritmul fara sa obosesti prea tare, atunci lucrurile decurg normal.Dupa palavrageli mai mult ori mai putin interesante ajungi impreuna cu toata lumea acolo unde ti-ai propus si drumul pana acolo va fi imediat uitat, in cazul in care te-ai gandit la el pe parcurs.
Mai exista si cazuri nefericite pentru acest parcurs. Cand tipul care impune ritmul e cu picioare lungi, privire fixa, si tu mergi alaturi de cei care ii datoreaza ceva. Iar locul unde individul se grabeste e o casa de toleranta unde el are o datorie, loc cunoscut in tot orasul ca rau famat. Destinatie care risca sa-ti intrerupa normalitatea stiuta pentru totdeauna. In cazul asta probabil ca vei face un sprint sustinut incercand sa-ti ascunzi gafaielile, eventual afisand o expresie impasibila, fumand tigara pana la filtru si aruncand-o cu sete pe asfalt alaturi de un scuipat, schimband doar vorbe suierate cu partenerii de drum. Scalambaindu-ti fata de tine autenticele sentimente pentru a nu fii nevoit sa-ti accepti dezgustul si frica.
Evident poti sa zici  trecand prin fata  locurilor unde ai copilarit "pa oameni buni eu o sa-mi petrec seara asta in alta parte". Picioarele lungi or sa se incrunte la tine, iar  ceilalti, tarati de constiinta incarcata si de buzunarul gol se vor uita urat, iar cu putin noroc "alta parte" se va transforma in realitate iar maine pentru tine va insemna altceva decat pentru partenerii tai de drum. Poate tot ceva rau, poate te va calca o masina, poate vei cadea intr-un canal sau poate te va musca o vipera. Dar destinatia ta se va fi schimbat si picioarele lungi isi vor fi pierdut puterea cu toata expresia lor incruntata. Si apoi poate ca in timp ce veninul ti se raspandeste prin vene, fosta ta iubita cu care n-ai mai vorbit din adolescenta te va vedea intins pe caldaram si va declara ca te iubeste ca atunci cand te-a intalnit prima data cu tricoul negru pe care scria ceva cu alb. Sau poate din masina care te-a lovit va cobori o frumusete de femeie care te va duce la spital fascinata fiind de chipul tau indurerat si demn. Sau poate ca din canalul in care ai cazut plin de mizerie si duhoare vei putea privi ca la o revelatie spre stelele ce-i ghidau pe marinari in vremurile vechi, gandind astfel la trecut ca la un lucru drag. Lucru ce are toate sansele sa te duca undeva, altundeva decat fundul de canal unde ai ajuns urmand orbeste niste picioare grabite.



http://www.youtube.com/watch?v=QZfCoTvbXXc