Cartoforie

Zilele astea am inceput sa imi pun o problema pe care orice om si-o pune probabil la un anumit moment in viata lui . Daca iubesc oamenii sau nu . De regula e un soi de sentiment difuz creat de cultura europeana, care, in pofida a ceea ce simti in mod natural, tinde sa-ti controleze viata . Se presupune ca trebuie sa-ti iubesti semenii . Este porunca divina . Dar ce faci cand resursele de iubire seaca? Sa minti? Sa te prefaci ca ii iubesti cand singurul lucru pe care ti-l inspira e doar o greata profunda si dorinta de a evita orice contact cu ei?

Nu o sa insist asupra motivelor care m-au facut sa ma gandesc la asta . Sunt personale si vorbind despre ele nu ar sluji la nimic . Despre ce simt nevoia insa sa vorbesc este sentimentul de dispret si dezgust pe care oamenii au inceput sa il trezeasca in mine . De la o vreme ii privesc ca pe niste anomalii ale realitatii si uneori imi doresc sa ma fi nascut broasca raioasa, sa fi fost un bolovan sau o baltoaca . Orice altceva afara de om . Mi-e rusine ca fac parte din aceasta specie odioasa care spurca tot ce atinge, suprasaturata de violenta, ura, dorinta de razbunare, obsesii sexuale, prefacatorie, cabotinism, ipocrizie, vanitate si stupiditate . Mi-e ingrozitor de rusine ca sunt om .

Poate ca fiecare detine ceva pentru care merita sa fie iubit . Dar ce faci cand nu mai poti vedea acea raza de lumina pe care ar trebui sa o purtam cu totii in noi? Ce faci cand te trezesti in bezna totala si in orice directie ai merge gasesti doar neant?

Evident eu sunt anomalia . Si daca nu imi pot respecta obligatia de a iubi pot sa ma duc dracului in fond . Pentru oamenii ca mine acolo este locul potrivit . Dar ma intreb cum o sa deosebesc iadul de realitatea in care traiesc acum ? Oare iadul inseamna doar tortura, chin, scrasnetul dintilor sau toate astea nu sunt de fapt decat manifestarile firesti ale oamenilor care nu mai pot iubi? Si de fapt asta este lucrul cu adevarat important?

Evident oamenii au ramas la fel . Nu sunt nici mai buni nici mai rai ca altadata . Ce incepe sa se stinga treptat este dragostea pentru mine insumi . Nu in ei dispare lumina ci in mine .

Cateodata imi amintesc de cartile citite sau de muzica si imi spun ca si cei care au facut lucrurile astea au fost tot oameni si revin la ganduri mai bune . Dar e suficient sa deschid o carte de istorie ca sa imi dau seama ca nu exista nici o speranta . Oare a existat vreodata o lume cu adevarat buna?